the essential bystander

Over and out

2009-01-28T01:19:00.001+02:00

Multumiri celor care au fost aproape. Blogul ramane online, dar nu se mai pot face comentarii.

No reason, really, decat acela ca s-a terminat.

De ce nu mai scriu

2009-01-20T23:35:00.004+02:00

Pentru ca imi folosesc toate cuvintele in alte texte si in conversatiile de pe messenger cu onionsoup. Iata in ce fel.

Silvia: knock knock
Jo: who's there?
Silvia: boo
Jo: =))
Silvia: nu e gata
Silvia: zi
Silvia: knock knock
Jo: who's there?
Silvia: boo
Jo: which boo?
Silvia: =))
Jo: =))
Silvia: ce porc esti
Jo: dar ce vrei sa zic?
Silvia: pai cum e bancu'?
Jo: boo who?
Silvia: stop crying or I'll slap you
Jo: =))
Silvia: =))
Jo: este un banc foarte sex
Jo: =))
Silvia: ba nu
Silvia: dar daca il strici tu
Jo: =))
Silvia: cu which boo
Jo: =))
Jo: rad isteric
Silvia: cand e clar boo who
Silvia: =))
Silvia: eu am lacrimi
Jo: =))
Jo: =))
Silvia: asta e din seria cine putea s-o ia
Jo: =))
Silvia: am crezut ca ai facut-o intentionat
Jo: stop it
Jo: =))
Silvia: ca te-ai prins
Silvia: =))
Jo: nuuuuuuuuuuuuu
Silvia: si de asta am ras
Jo: m-am prins mai tarziu
Silvia: ca u were so smart
Silvia: si ca ai vrut sa trick me
Silvia: cu which boo
Silvia: =))
Silvia: sa nu-mi iasa mie bancu
Jo: i'm not that smart
Jo: =))
Silvia: =))
Silvia: oricum
Silvia: a fost memorabil
Silvia: eu zic sa punem pe blog
Jo: =))
Silvia: mai putin asta
Jo: te rog!
Silvia: in care eu zic
Silvia: sa punem pe blog
Jo: sa punem pe bloooog
Jo: =))
Silvia: =))
Jo: ba si asta
Jo: e foarte meta
Jo: hai ca pun eu
Jo: sa nu mai zica lumea ca nu scriu

Cred ca tocmai m-am compromis intelectual.

Dãdicaţie

2009-01-19T23:39:00.002+02:00

Frate,

doi-zece, doi-zece. Cand am vazut ca Dna Jo nu mai publica nimic pe blog, i-am zis intr-o seara pe mess sa ma lase si pe mine sa scriu la ea pe blog. Si a fost de acord.

As vrea sa incep cu aceasta, sa-i dedic lui Jo o melodie pe care mi-am descoperit-o dimineata in busul 38 in drum spre birou. Si pe care, mai mul ca sigur, tot ea mi-o fi pus-o in aipod.

Here it is:

Sprijin pentru un jurnalist

2008-12-08T14:09:00.004+02:00

O jurnalistă din Constanţa a fost condamnată să-i plătească primarului Radu Mazăre 15.000 de euro despăgubiri pentru calomnie. Feri Predescu a spus în direct la Realitatea TV că Mazăre are legături cu lumea interlopă din Constanţa. Declaraţia ei se baza pe o anchetă publicată în presa naţională, realizată de 12 jurnalişti de investigaţie, care nu fusese contestată de nimeni. Şi, desigur, pe baza pe cei 18 ani de experienţă în presa locală şi pe faptul că ştie ce se întâmplă în oraşul ei.

ActiveWatch - Agenţia de Monitorizare a Presei o sprijină pe Feri dintr-un milion de motive, dintre care cel mai important este acela că "in situatiile care prezinta interes public, care implica politicieni sau functionari publici importanti, jurnalistul care a exprimat cu buna-credinta opinii avand o minima baza factuala este protejat de articolul 10 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului". Cu sprijinul ActiveWatch, Feri se va adresa Curţii Europene pentru Drepturile Omului. Până acolo, însă, trebuie să pună în aplicare decizia definitivă a curţii de apel din Constanţa. Şi 15.000 de euro nu e o sumă la îndemâna oricui.

De ce o sprijin eu? Pentru că Feri este un om şi un jurnalist admirabil. A fost editorul meu la Radio Sky şi de la ea am învăţat enorm despre meseria asta. Este unul dintre cei mai cinstiţi oameni pe care îi cunosc, mereu în afara oricăror interese, mereu vrând să-şi facă meseria bine şi să-i înveţe şi pe alţii să o facă. Orice atac asupra unui jurnalist este un atac la adresa libertăţii presei. Dar un atac asupra unuia dintre puţinii care îndrăznesc să vorbească într-un oraş din ce în ce mai monocolor politic este un atac la adresa întregii societăţi.

Mă alătur şi eu demersului ActiveWatch şi sper să o facă şi alţii. 15.000 de euro par departe, dar cred că împreună putem sa-i adunăm.

Găsiţi aici detaliile şi cum puteţi să ajutaţi. Chiar şi doar semnând petiţia faceţi un mare bine.

What To Tell Yourself While Your Airplane Is Free Falling

2008-12-01T19:01:00.001+02:00

Close your eyes and think you are blogging about this. Think you are writing "think happy thoughts".

Now actually think happy thoughts.

Happy thoughts means shopping in Brussels with Silvia. Oh, no, don't think Silvia. Don't think friends. Don't think family. Don't think him. Don't think their lives without you.

Think happy thoughts. Think happy thoughts. Think happy thoughts. Think happy thoughts. Think happy thoughts. Think happy thoughts. Think happy thoughts. Think happy thoughts.

That should do it.

Do this for more than two hours, while your plane is cruising high above the Dalmatian Coast, jumping from one air hole to another, with no place to land and less and less fuel.

By the time you land in Split, after Sarajevo, Dubrovnik and Zagreb couldn't have you, you can recommend this as treatment for depression and heartbreak.

No, it doesn't solve your problems, it just makes it clear that you don't want to die.

Also, it points out that when in doubt, you go English.

Think happy thoughts.

Alcoolica lu' tata

2008-11-26T11:30:00.002+02:00

Nu comentez că melodia este de doi lei, aceeaşi melodie de când s-a lansat Pavel Stratan încoace, dar e normal sa se faca apologia alcoolismului printr-un copil de cinci ani? How's that ok?

Da, sigur, din sticla curge lapte, dar ascultaţi versurile.

Bula mea

2008-11-23T23:22:00.003+02:00

Acesta este un post fără o direcţie. Nu m-am străduit foarte mult, poate ar fi ieşit un eseu personal dacă munceam.

Profesional, trăiesc într-o bulă care miroase a mere coapte cu scorţisoară. Fac ce îmi place, lucrez cu oameni care au standarde profesionale ridicate, sunt generoşi şi inspiraţi, sunt oneşti şi muncitori. Avem valori comune şi vrem să facem lucruri de calitate, fie că e jurnalism, televiziune sau copywriting.

Personal, trăiesc într-un cerc mic, aproape neschimbat de mulţi ani, care miroase a caffe latte cu brioşă. Prietenii mei sunt oameni care mă fac în fiecare zi să fiu mândră de ei. Şi pentru că eu cred că un om e definit de cei care îl înconjoară, mă simt foarte norocoasă şi privilegiată să îi am aproape tocmai pe ei, nişte zâni şi nişte zei. Nu numai pentru că sunt deştepţi şi frumoşi şi cu un pas înaintea vremurilor, ci, mai ales, pentru că sunt oameni buni. Bunătatea, their kindness, este înscrisă în ADN-ul lor şi se vede în felul în care se poartă cu cei din jur, în felul în care îşi fac meseriile, în felul în care aleg să-şi trăiască viaţa.

Bula asta mă păcăleşte deseori. Siguranţa ei mă face să uit că lumea de afară este altfel. Şi mă înspăimânt când văd că există oameni care pun mai mult preţ pe "valori tradiţionale" decât pe sentimentele şi vieţile oamenilor, când văd răutatea şi indolenţa deghizate în cuvinte golite de sens precum "familie" sau "patrie", când văd lipsa de înţelegere şi de umanitate împachetate în concepte pretenţioase precum "publicul are dreptul să ştie". Nu ştiu cât sens are ce spun acum, vin după câteva ore de tv + bloguri patriotice şi creştine care m-au umplut de frustrare. Nu înţeleg cum funcţionează lumea din afara cercului meu, nu înţeleg cum poţi fi motivat de minciună, de răutate şi de dorinţa de a te simţi mereu superior. Nu înţeleg cum poţi să trăieşti fără să vrei să îţi lărgeşti orizontul, cum poţi să fii mulţumit şi mândru de limitarea ta. Nu se cheamă caracter, se cheamă moartea sufletului.

Dar dacă nu m-aş lovi de lumea asta de afară, cum altfel aş şti să apreciez frumuseţea oamenilor din jurul meu? :)

Prietenie

2008-11-17T18:29:00.003+02:00

Tichileşti, Tulcea, noiembrie 2008

PS - Colegul, prietenul şi minunatul şofer Andrei Pungovschi a făcut nişte fotografii mult mai grozave cu aceeaşi ocazie. Le puteţi vedea aici.

New Chris Cornell

2008-11-09T23:06:00.002+02:00

Nu ştiu ce să zic. Poate doar că trebuie să accept că a intrat într-o altă etapă şi nu mai contează ce a făcut până acum. Nu încape comparaţie între Cornell cu Timbaland şi Cornell în Soundgarden sau Audioslave. E un alt muzician acum. Apreciez însă că versurile nu mai sunt aşa de siropoase ca pe Carry On.

Ground Zero e pe coloana sonoră a serialului Life on Mars, de aceea are aerul de anii 70.

Scopul egalează motivaţiile?

2008-11-03T20:01:00.003+02:00

Un biciclist dintr-o reclamă la ING pensii spune că pretinde că merge cu bicicleta pentru că e ecologist, dar de fapt o face pentru a economisi bani.

De ce ar fi ăsta un lucru rău? Contează de ce faci ceva ecologic? Că o faci pentru că nu ai bani sau că eşti luminat verde la cap?

Vecinii mei de la Eforie fac car-pooling, pentru că lucrează la Constanţa şi şi-au dat seama că, mergând trei-patru în aceeaşi maşină, cheltuie mai puţin pe benzină, uzează mai puţin maşinile şi e şi mai amuzant. Nu cred că s-au gândit că decongestionează traficul şi scad poluarea. Dar şi-au asumat un comportament eco.

Tot la Eforie, magazinul din cartier nu a dat niciodată pungi de plastic gratis. Vrei pungă? 10 mii. Era o cheltuială prea mare pentru micul întreprinzător să dea pungi gratis la toată lumea. Normal că acum toată lumea are sacoşă de pânză. Acolo nici nu are sens un program contra pungilor.

Numai că nu mă pot abţine să nu prevăd că, atunci când vecinii mei vor fi câştiga mai bine, va creşte în ei orgoliul de a merge singuri în maşină. Şi când în cartier va apărea un alt magazin care va da pungi ca să atragă clienţii, şi primul magazin va face la fel. Comportamentul eco de acum nu este decât o aparenţă, un mod de a privi pozitiv un lucru mult mai puţin plăcut: sărăcia.

Aşa că, de fapt, contează de ce faci un lucru. Un comportament accidental ecologic nu va fi menţinut în viitor. Va dispărea odată cu schimbarea stilului de viaţă. Doar un lucru făcut din convingerea că tot ce faci are impact asupra locului în care trăieşti va deveni o parte din felul în care te porţi pe viitor.

Aşa că dacă biciclistul ăla a renunţat la maşină ca să mai strângă nişte bani la ciorap, e nasol. Când ING o să-i dea pensie, o să-şi ia o Porsche Cayenne, ca să se răzbune pentru anii petrecuţi în fum şi praf.

*Postul acesta nu a fost sponsorizat de ING.

Am mai văzut nişte filme

2008-11-01T22:28:00.000+02:00

Max Payne - flop. Nici nu am cuvinte să descriu cât de inutil şi de plictisitor este. Lipsit de orice emoţie, dar şi de spectaculos. Dacă scuza lor este că e făcut pentru fanii jocului, să mă lase. Am mai văzut filme făcute după jocuri şi m-am distrat la ele fără să fi ştiut plotul şi idiosincraziile aferente. This is just plain dumb.

Forgetting Sarah Marshall - am râs, deşi nu mă omor după Judd Apatow. Personajele par reale, în convenţia filmului. Cele masculine, cel puţin. Cele feminine sunt mai schematice dar e ok, pentru că e un film despre băieţi. Unul bun.

Kung Fu Panda - ironic şi amuzant.

Young People Fcuking - cum fac sex câteva cupluri în momente diferite ale relaţiei (first date, married, exes, etc). Extrem de amuzant şi de Sex & the City, în zilele lui bune (sezonul al doilea, să zicem). Când am auzit prima oară de el am crezut că este un documentar. :)) Dar nu, este un indie.

Burn After Reading - aş fi zis că e mai degrabă un Guy Ritchie decât un Coen Bros, pentru că e o farsă care mizează mult pe prostie şi pe coincidenţe. Mi-au plăcut multe lucruri, de la cum au jucat actorii (Pitt, Clooney, McDormand, Malkovich) la cum a fost construit conflictul şi cum apar twisturile.

Esquire noiembrie 2008

2008-10-31T15:42:00.003+02:00

Esquire de noiembrie vine cu Bond pe copertă şi multe articole excelente înăuntru:
- aventura boliviană a prietenului Petruţ Călinescu;
- Dinescu la moşie în debutul la Esquire al prietenului Vlad Mixich;
- şi pachetul special "Cum e să..." în care scriu mulţi oameni talentaţi despre mulţi oameni care au făcut lucruri pe care noi, muritorii de rând, nu ni le putem imagina.

Go, Planet!

2008-10-28T08:56:00.002+02:00

The original Bucurenci. ;) La ProCinema, in fiecare dimineata de la 8:30.

Ce fel de femeie preferă bărbaţii?

2008-10-23T18:53:00.002+03:00

Am văzut acest titlu pe burtiera emisiunii Mihaelei Tatu (Antena 2). Erau invitaţi doi tipi. Şi am stat aşa, nedumerită, câteva secunde, şi m-am mirat de ce nu au invitat o femeie care preferă bărbaţii, dacă despre asta e vorba...

După aia m-am prins.

Ce ţi-e şi cu topica asta...

Consecinţele crizei economice

2008-10-19T22:51:00.002+03:00

Nu mai primesc spam cu viagra, cialis şi xanax. Acum toate sunt cu "I have found you a new job! Click here to confirm it."

Random moments of zen

2008-10-14T12:16:00.007+03:00

A ieşi sau a nu ieşi

2008-10-07T11:20:00.005+03:00

Mă tot întreb, de când sunt freelance, dacă e mai bine să mă duc la evenimente şi să îmi fac relaţii utile (networking, cum ar veni) sau să stau în cercul meu şi să îmi păstrez nealterat ce mă face diferită.

Din mai până acum am fost la câteva cursuri, la câteva lansări, la câteva evenimente cu iz monden. Peste tot cunoşteam deja oameni - altfel, sincer, nu m-aş fi dus - şi ieşirile au fost utile pentru că mi-am reînnoit relaţii vechi. Mi-a plăcut că mă recunosc oameni care nu m-au văzut de 5 ani. Mi-am revăzut chiar şi colegi de liceu care sunt în media. Dar atât. Nu am cunoscut pe nimeni nou, m-a iritat ipocrizia evenimentelor mondene şi, în general, mi s-a părut că prezenţa mea acolo nu are nici o legătură cu ideea mea de jurnalist/jurnalism.

Prefer să cred în jurnalistul care nu este expus la aceeaşi agendă publică precum restul breslei. E suficient că citesc aceleaşi ziare şi mă uit la aceleaşi ştiri, aici nu prea am de ales. Dar nu îmi place să îmi petrec timpul urmărind anunţurile de pe feeder şi metropotam şi să caut subiecte care deja au trecut printr-un filtru media. Sigur, e bine să ştii ce se întâmplă în lume ca să poţi fi relevant, dar mi-e teamă că odată ce te apropii prea mult de cercurile jurnalistice, fie că sunt ele din zona glossy, fie din cotidiene, te îmbolnăveşti de tendinţa de a scrie despre aceleaşi subiecte. Şi, mai rău, de a scrie la fel.

Acum mulţi mulţi ani, când coordonam un program de training pentru jurnalişti romi, o jurnalistă americancă le-a spus cursanţilor ceva de genul ăsta:

Nu vă fie teamă că sunteţi diferiţi. Acesta este avantajul vostru. Jurnaliştii
au tendinţa de a ieşi la bere cu jurnalişti, de a se combina cu jurnalişti, de a
vorbi numai despre jurnalism sau despre probleme ale categoriei lor sociale.
Care nu e cea mai săracă. De aceea pierd legătura cu restul lumii; se închid în
cercul lor şi devin autosuficienţi. Voi veniţi din cercuri sociale la care ei
nici n-au visat vreodată să aibă acces. Aveţi o ofertă de subiecte complet noi
pentru agenda publică. Profitaţi de ce vă face diferiţi.

Nu sunt foarte diferită de profilul acela al jurnalistului. Gaşca mea e formată din mulţi ziarişti pentru că ne cunoaştem dinainte de a fi vreunul jurnalist. Vorbim despre jurnalism pentru că gaşca e singura oază în care cei din jur înţeleg limba pe care o vorbim. Pentru noi, care vrem să facem jurnalism narativ, discuţiile sunt şi un proces de învăţare. Dar asta nu e toată viaţa mea. Am prieteni din toate etapele vieţii mele, de la colegii de joacă de pe stradă de la bunică-mea la cei din generală, din liceu, din prima facultate (neterminată). Am uşi deschise către toate aceste lumi, pentru care problemele din presă sunt atât de irelevante încât nici unul nu citeşte ziarele şi nu se uită la ştiri (decât la sport). Acolo e oferta mea de subiecte.

Aşa că, oricât de faux pas ar fi din punct de vedere social, prefer să îmi cultiv - interesat sau nu - relaţiile cu oamenii care nu fac parte din meseria mea. Pentru că, sincer, nu îmi imaginez un alt mod de a fi relevantă.

Ace e mătuşa care te face să-ţi placă de două ori

2008-10-06T12:17:00.003+03:00

Admiraţia mea pentru copywriterii români se consolidează pe zi ce trece.

Reclamă la Ace:

"Am observat că mamei mele nu îi place să spele lucrurile de două ori. Până într-o zi când a venit mătuşa în vizită."

Atunci a început să-i placă?

De azi, la un chioşc din apropiere, Esquire de octombrie

2008-10-03T14:25:00.004+03:00

Esquire de octombrie e burduşit cu poveşti minunate despre oameni admirabili. "Inovatorii" li s-a spus în româneşte, în engleză era Best & Brightest, adică Cei mai buni şi mai deştepţi. Oameni care fac lumea să se învârtă.

Eu mi-am adus contribuţia petrecând puţin timp cu Răzvan Penescu, administratorul portalului cultural LiterNet.ro, şi scriind despre ce îl face să ţină portalul, deşi are un alt job de zi, solicitant, şi nici nu-i iese vreun ban din asta. Un text de vreo 10.000 de semne pe care l-am rescris complet între draftul 1 şi draftul 2. Noroc că editorul meu preferat ştie ce să ceară de la mine şi cum să mă aducă pe drumul cel bun.

Dar a fost mult mai greu să fac materialul despre minunatul meu prieten Paul Cristian Radu. Paul este jurnalist de investigaţie. Îl cunosc de mulţi ani şi i-am urmărit cariera şi evoluţia în direct, ca să zic aşa. Când scrii despre prieteni te loveşti de o dilemă: scrii numai ce ţi-a spus la interviu sau mai poţi să adaugi lucruri pe care le ştiai dinainte? Că poate ai uitat să întrebi ceva, poate el a răspuns fără să-ţi mai dea context, că era de la sine înţeles... E greu şi la interviu, trebuie să te prefaci puţin că eşti altcineva ca să poţi să pui întrebările alea. E reversul procesului de empatizare de la un interviu cu un străin. De data asta încerci să capeţi puţină distanţă.

Am decis până la urmă să merg strict pe informaţiile on the record, pentru că altfel aş deschide o cutie a Pandorei şi aş intra pe un teren cam instabil. Cred că am făcut alegerea bună. Vedeţi şi voi în Esquire.

Belgrad, câteva fotografii

2008-09-30T15:32:00.011+03:00

Brick is gone

2008-09-27T20:49:00.002+03:00

30 Rock

2008-09-08T19:10:00.002+03:00

Din seria "recuperări", m-am uitat in weekend la 30 Rock, un serial făcut de echipa de la Saturday Night Live. Două serii nu prea lungi - 15 - 19 episoade a câte 20 de minute. În rolurile principale sunt Tina Fey (o ştiam din SNL şi Baby Mama), Alec Baldwin, Jane Krakowski (secretara din Ally McBeal) şi Tracy Morgan. În rest apar o mulţime de actori din SNL şi foarte multe vedete, unele în propriul rol (ca Seinfeld sau Al Gore), altele jucând diferite personaje (Edie Falco, David Schwimmer, Dean Winters, Emily Mortimer, LL Cool J, Isabella Rossellini etc. ).

Povestea se învarte în jurul Tinei Fey, care conduce echipa de scenarişti a unui show de scheciuri umoristice care se transmite săptămânal, live. Alec Baldwin este noul şef peste NBC şi divizia de microunde de la General Electric. Restul e umor deştept, personaje consecvente, o oarecare doză de imprevizibilitate şi o poveste care te ţine prins. Anul acesta a obţinut 17 nominalizări la premiile Emmy, un record absolut pentru un serial TV.

Personajul meu preferat este Kenneth, băiatul bun la toate fascinat de televiziune. Un colaj cu replicile lui memorabile mai jos:

Asocieri

2008-09-02T12:29:00.002+03:00

Am terminat aseară Pushing Daisies - mai aveam un episod - şi tot nu reuşeam să pun punctul pe i şi să zic clar de ce îmi aminteşte - în afară de nişte vise foarte colorate de după-amiază, de Black Hole Sun şi de Familia Addams, dar pe astea le citisem undeva. Şi azi-noapte, pe punctul de a adormi, am avut revelaţia: Big Fish.

Uite de ce:

Pushing Daisies

2008-08-31T18:21:00.003+03:00

M-am îndrăgostit:

şi în special de ea, Olive:

Se numeşte Pushing Daisies, adică "Îngrăşământ la flori". ;)

PS: Probabil ca la noi il vor traduce "Atingerea magică" sau "Viu sau mort" sau ceva la fel de inept.

It's not TV, it's life

2008-08-25T13:58:00.002+03:00

Citesc o carte despre cum se scriu scenarii pentru serialele TV. În capitolul despre de ce ne uităm la seriale am găsit un adevăr absolut:

We watch The Sopranos because our family is just like that, but at least no one is getting whacked.

Filmolimie

2008-08-24T00:40:00.001+03:00

La ce-i bună vacanţa dacă nu la stat în casă la amiază şi văzut filme? Fratele meu doarme mereu la prânz, bunică-mea se ceartă cu politicienii de la televizor în camera de alături, iar eu mă uit la filme.

Am văzut, absolut neprogramat: două filme cu bunici ruşi blajini care se dovedesc capi mafioţi, două filme consecutive cu Jim Sturgess, două filme cu viaţa sinucigaşilor după moarte, două filme cu maţe înşirate pe jos, trei filme cu patroni de localuri, trei filme cu Natalie Portman.

Pe scurt, cu note, că am aflat că o prietenă chiar se ghidează după aprecierile mele şi nu vreau să o dezamăgesc.

Fracture - 6 - pentru o persoană care vede frecvent filme poliţiste, nu e deloc imprevizibil. Hopkins e malefic într-un mod lipsit de subtilitate iar Gosling nu străluceşte deloc. Orice episod din CSI sau Midsomer Murders e mai misterios şi mai incitant.
Eastern Promises - 9 - actori foarte foarte buni - Mortensen, Watts, Cassel, Mueller-Stahl - şi o poveste care mi-a îngheţat sângele în vene. Un film cu puţine cuvinte, care transmite tot prin metalimbaj. Înfricoşător şi greu de uitat.
Transamerica – 9 - m-au impresionat foarte mult Huffman şi Zegers şi mi-a plăcut finalul.
Rosencrantz and Guildernstern Are Dead - 10 - două personaje minore din Hamlet îşi trăiesc viaţa pe lângă piesă. Tim Roth şi Gary Oldman, umor sec şi un absurd care guvernează totul.
Paris je t’aime - 8 - agreabil. Unele secvenţe mai bune decât altele, desigur, pentru că e un colaj de filme ale mai multor regizori.
Paranoid Park - 10 - nu ştiu ce să zic mai mult decât că m-a speriat, mi-a fost milă de copil şi m-au enervat părinţii care habar nu aveau şi nu observau nimic.
He Was A Quiet Man - 9 - Un Christian Slater cum n-am mai văzut. Şi un final care te dă pe spate. La un moment dat m-am plictisit de moarte, dar de fapt totul avea sens în tabloul final. E bine să nu renunţi la filme la jumătate.
Feast of Love - 7 - Încă un film cu Morgan Freeman pe post de moşulică ştie-tot. El nu s-o fi plictisit să joace la nesfârşit acelaşi personaj? Fimul a fost cheesy, dar plăcut, între atâte drame grele.
We Own the Night - 9 - O dramă în stil The Departed. Phoenix şi Walhberg ar trebui să joace mai des împreună. Ai senzaţia că sunt fraţi de-adevăratelea.
Across the Universe - 9 - viaţa are soundtrack Beatles. M-a entuziasmat.
Bothersome Man - 10 - numai nordicii pot face filme atât de sadice, despre unde te duci după ce te sinucizi. Sau despre cum trăieşti ca şi cum ai fi murit. Depinde din ce punct cardinal piveşti.
The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford - 10 - Casey Affleck este minunat.
My Blueberry Nights - 7 - ca idee interesant, distribuţie ok, dar dezlânat şi destul de plictisitor pe alocuri. Norah Jones a fost o surpriză plăcută.
The Year My Parents Went On Vacation - 8 - fotbal, dictatură şi iudaism în Brazilia anilor 70.
Wristcutters – A Love Story - 7 - încă un film despre unde se duc sinucigaşii după. Mi s-a părut cam prea căutat şi m-am plictisit crunt la un moment dat.
The Other Boleyn Girl - 10 - m-am ferit de el pentru că m-am săturat de filme cu Tudorii, dar a fost neaşteptat de bun. Mi-a plăcut abordarea din punct de vedere a poziţiei femeii în societate. Trist şi la obiect.
My Summer of Love – 9 - fetele frumoase şi bogate au nevoie de jucării elaborate. Sfâşietor, dar cu un final care te face să te simţi bine.
Obaba – 5 - pierdere de vreme. Euro-crap.
Black Snake Moan – 9 - un Sam Jackson diferit şi iconica Ricci fac un cuplu ciudat, dar credibil.
Cry Baby - 10 - voiam să văd filmul ăsta de prin 1993. A meritat aşteptare. Estetică a la Familia Addams şi poveste a la Luhrmann's Romeo+Juliet gone Grease. Şi Johnny nu cântă, doar mimează.

Şi serialele:

Dog Bites Man – 10 - o miniserie delirant de amuzantă în spiritul The Office, dar cu o echipă de la o televiziune locală. Jurnalistic vorbind, o capodoperă.
The Mentalist - 8 - am văzut doar pilotul, că atât s-a făcut. E cu Simon Baker în rol de fost "psychic" de la TV reformat în consultant al poliţiei pentru rezolvarea crimelor. Şi nu e ca în Medium, tipul nu are nici o premoniţie, doar e un psiholog foarte bun. Dramă personală, un serial killer care are o pasiune pentru el, costume care-i vin perfect, zâmbet de şmecher, lipsă de etică a la House MD şi deducţii surprinzătoare. Interesant.
Dexter - 10 - freaky. Are atmosfera lui Six Feet Under.
The Closer - 10 - Îmi place Kyra Sedgwick, îmi place ideea de femeie in charge, îmi place cum sunt construite interviurile cu suspecţii. Şi chiar am reuşit, mai greu, e adevărat, să mă prind de la ce vine The Closer.
Brothers & Sisters - 7 - Familia cu mulţi copii, moartea patriarhului, amanta blondă, probleme financiare... Tot aştept să apară şi familia aia care venea peste tot cu elicopterul. Şi nu e Moştenirea Familiei Guldenburg. Dar ar putea la fel de bine să fie. Am clacat după 2 episoade.
Smith - 7 - Un fel de Ocean's Eleven, dar e Ray Liotta's Five. O gaşcă de spărgători care lucrează la comandă, furând tot felul de lucruri de valoare. A fost suspendat după 7 episoade iar acum lumea face pasiuni pentru el şi îi creşte ratingul pe IMDB. E intens, dar inconsecvent; porneşte pe mai multe poveşti şi pe unele le pierde pe drum. Vizual, e foarte agreabil, iar unele personaje sunt amuzante, dacă nu altceva. A fost plăcut de văzut.

Rârâială

2008-08-22T00:17:00.003+03:00

Completau o integramă, cu capetele apropiate. Cum mergea trenul, umbrele copacilor le întunecau ritmic chipurile.

„Tu ştii ce e fald?”
„Nu. Tu?”
„Nu.”

Cută. Mi-e lene să vorbesc.

„Curge din alimente.” „Cu z...”

Zeamă, zer. Mă uit la ele prefăcându-mă că mă uit în gol.

„Mircea pe mare.”
„Bric.”

Ridică amândouă ochii spre mine.

„Poftim?”
„Mircea pe mare. Bric. Bricul Mircea.”

Cea cu ochi albaştri completează, ezitând, patru căsuţe vertical.

Câteva minute mai târziu ascultau muzică la acelaşi mp3 player. Mă uit pe integrama abandonată. Mircea pe mare. Plic.

Aproape am ciclotit

2008-07-31T13:58:00.008+03:00

M-a întrebat Miruna: vrei bicicletă? Şi am zis DAAA. M-am gândit că o sa am suficient curaj acolo să mă urc pe ea. Ei bine, n-am avut. N-am mers niciodată pe bicicletă. Dar acum nu mai pot sa zic că nu am şi de aia. Acum o să-mi fac abonament la Cicloteque, o să iau una câteva ore şi o să încerc să învăţ să merg. Poate se şi oferă cineva să mă adune de pe jos, să mă panseze şi alea alea.

Dar am fost la începutul marşului şi la finalul lui (între cele două puncte am mers în ritm alert) şi am vizitat centrul de închiriere de la Drept. Bicicletele sunt foarte fancy, au şi coş în care să-ţi pui poşeta. Şi pentru cei mai experimentaţi sunt unele tip chopper, foarte spectaculoase.

Poze:

Sa ciclotăm

2008-07-30T15:45:00.002+03:00

Nehotărâre

2008-07-25T14:35:00.003+03:00

Un fel de tribut adus blogului Cheezy Cheeky, care e mereu plin de lucruri frumoase.

Opt condimente (am recunoscut chilli, curry şi oregano; restul n-am idee ce sunt) îngrămădite într-un borcan.

Tour Amour

2008-07-22T00:22:00.003+03:00

Nu e titlul meu, ci al lui Radu Naum: mi-a plăcut de n-am mai putut editorialul lui de azi de pe blogsport dedicat Turului Franţei şi revenirii la inocenţă. Turul este viu şi imprevizibil: cu şase etape înainte de final, 6 oameni sunt în frunte, în aria unui minut. Şi mai sunt două etape de munte. Se poate întâmpla orice. Mâine se urcă la 2802 metri. Să vedem cine supravieţuieşte.

Turul nu mai e al unui singur om, nu mai e nimic scris în stele. "Îmi plac oamenii care mor odată şi-odată, care n-au aroganţa eternizării." Restul aici.

Sex & the Weekend

2008-07-20T17:45:00.003+03:00

Două filme weekendul acesta:

- Sex & the City: cele mai plictisitoare 2 ore din viaţa mea. Au fost vreo trei momente în care am vrut să plec din sală. Numai ideea că o să stau singură în stradă să-i aştept pe ceilalţi m-a făcut să rămân. Plictisitor, previzibil, prost tradus. Din când în când, câte o lumină: o bluză, o fustă, o poşetă care mi-au luat ochii. Altfel, bs de la început până la sfârşit.

- Sex & Death 101: comedie neagră cu Simon Baker (The Guardian, The Devil Wears Prada) şi Winona Ryder. Un bărbat primeşte, cu două săptămâni înainte de a se căsători, un email anonim cu 101 nume de femei. Pe primele 29 le recunoaşte: femeile cu care s-a culcat până acum. Numărul 29 e chiar cel al viitoarei soţii. Dar restul de 72?

Ei bine, nu se transformă în Bruce-Almighty-gone-Samantha-Jones. Ba chiar devine destul de filosofic. Dacă Rod ajunge să se culce cu celelalte 72 de femei este pentru că ăsta e destinul lui sau pentru că el crede că ăsta e destinul lui? Siguranţa care cucereşte vine din încrederea în sine sau încrederea în listă? Faptul că ai lista nu te face să arzi etapele şi să nu mai pierzi timp cu cele care nu sunt pe ea? Ce altceva mai pierzi? Întrebări pe care şi le pune şi personajul, pe care ţi le pui şi tu. Ideea generală: a-ţi cunoaşte viitorul nu înseamnă că l-ai schimbat deja?

E interesant. Şi mi-a plăcut finalul. Aproape m-a surprins.

Stefanie Heinzmann, My Man Is A Mean Man

2008-07-17T14:39:00.002+03:00

Mai e o variantă aici, care se aude mai bine, dar mie imi place mai mult asta, pentru că e live. Nu ştiu nimic despre fata asta, am aflat despre ea de la Perez Hilton, dar am pus-o in heavy rotation de două zile pentru că este minunată.

7 cântecele

2008-07-14T10:08:00.003+03:00

Am primit leapşa din mai multe părţi, acum vreo 7 zile. Dar e niciodată prea târziu să răspunzi, părerea mea. Aşadar, şapte melodii pe care le ascult vara asta, care fac playlistul meu să ţopăie:

Katy Perry - I Kissed A Girl
Coldplay - Viva La Vida
James - Laid
The Raconteurs - Steady As She Goes
The Knife - Pass This On
She Wants Revenge - Tear You Apart
Donots - Stop The Clocks

Revoluţia mea

2008-07-14T10:02:00.003+03:00

M-a invitat prietena mea Delia să contribui la un blog colectiv cu amintiri personale de la Revoluţie. Aşa că am povestit, aici, cum îmi amintesc eu Revoluţia. Aveam 10 ani, fiţi înţelegători.

Esquire iulie-august 2008

2008-07-09T17:01:00.005+03:00

De citit pentru două luni: Esquire dublu. De vară, dar nu chiar uşurel.

I-am luat un interviu lui Filip Florian, am scris profilul lui Andrei Pandele - despre care povesteam aici - şi m-am distrat cu Radu Naum mergând cu el la interviurile pentru A bout de souffle, un articol foarte special despre francofilia şi americanofilia din noi.

Cât despre ce au făcut alţii, mi-a plăcut foarte mult textul lui Cristi despre Maria - care este şi în realitate la fel de frumoasă ca în fotografii şi, părerea mea, mult mai frumoasă decât în filme. Mi-au mai plăcut foarte mult profilul lui Bobby Voicu, Mr. Yahoo! în România - care a reacţionat la propunerile mele de emoticoane româneşti - făcut de Simina, şi proza lui Ion Manolescu.

Mai sunt multe alte lucruri frumoase.

Le Tour toujours

2008-07-08T14:59:00.006+03:00

Sâmbătă a început ediţia a 95-a a Turului Franţei. La ciclism, desigur. Cei doi eroi ai mei de anul trecut, Linus Gerdemann (Team Columbia, fost T-Mobile) şi Tom Boonen (Quick Step), nu joacă anul acesta. Linus şi-a rupt piciorul într-o cursă acum două luni şi nu s-a recuperat în timp util pentru Buclă. Sper să-l văd la anul în stare bună. Tom, pe de altă parte, şi-a rupt nasul trăgând liniuţe. Şi a fost depistat pozitiv la controalele inopinate care caută substanţe de dopaj. Cam jenant. Şi dezamăgitor.

Din fericire, ceilalţi doi preferaţi, comentatorii Radu Naum şi Radu Banciu, sunt pe baricade la Eurosport. Şi fac spectacolul şi mai frumos.

Dirty Sexy Money

2008-07-08T11:15:00.003+03:00

Am avut de ales între serialul lui Michael C. Hall, Dexter, şi serialul lui Peter Krause, Dirty Sexy Money. Mai bine îmi luam serialul lui Rachel Griffiths, Brothers&Sisters.

Peter Krause este Nick George, un avocat din New York. Pentru că tatăl său a fost avocatul şi omul de casă al celei mai bogate familii din oraş, Darling, la moartea acestuia „moşteneşte” şi familia. Bine, el nu mai vorbea de mult cu tatăl său, Dutch, pentru că îl abandonase emoţional pentru The Darlings, dar este tentat să accepte jobul pentru că Tripp Darling, patriarhul, îi oferă 10 milioane de dolari anual pe care să-i dea unor proiecte caritabile, la alegerea lui. Şi asta e motivaţia pe care o repetă constant. Ah, plus că bănuieşte că Dutch a fost ucis şi crede că numai stând în apropierea acestei familii foarte influente poate să afle adevărul. Şi asta e repetată deseori. Numai că nici una nu este susţinută de acţiune.

Deşi începe ca Devil’s Advocate, se transformă destul de repede în Dallas. Totul este superficial şi clişeistic, acţiunea este previzibilă, nu e nimic care să te suprindă sau să te facă să spui „nu m-aş fi gândit la asta”. Sunt foarte multe personaje – familia Darling are nu mai puţin de cinci copii, toţi adulţi, căsătoriţi, combinaţi, cu amante, cu copii nelegitimi... te doare capul. Singurul personaj interesant, părintele Brian - care are o soţie chinezoaică şi două fetiţe gemene, dar şi un băiat (adorabil) cu o enoriaşă; care înjură, mituieşte, manipulează şi e complet lipsit de auto-control, deci oarecum imprevizibil – este domolit după primele două episoade şi devine la fel de plictisitor ca restul familiei. Restul, ca în orice soap: Patrick, fiul cel mare, steagul familiei, procuror, candidat la Senat, cu nevastă şi amantă transsexuală; Karen, divorţată de patru ori, modelul de scorpie fără scrupule, îndrăgostită de Nick; gemenii Juliet şi Jeremy, ea virgină şi piţipoancă, el cu capul în nori; mama leone, Letitia, matroana care manipulează cu zâmbetul pe buze; şi Tripp, tatăl, tai-pan-ul şablon.

Distribuţia este tentantă. Peter Krause, Donald Sutherland, William Baldwin şi o armată întreagă de actori pe care îi ştii din 20 de alte seriale. Din păcate, rolurile şi acţiunea nu le oferă prea mult.

Iar aşteptările mele erau mari pentru Peter Krause şi pentru că Six Feet Under va fi mereu un reper.

În câteva cuvinte

2008-06-29T20:34:00.002+03:00

Persepolis: The first marriage is practice for the next one.

In Bruges: And I realized, fuck man, maybe that's what hell is: the entire rest of eternity spent in fuckin' Bruges.

Coldplay, Viva la vida: And that was when I ruled the world.

Futurama Bender's Big Score: Not so neutral now, are you, Sweden?

Futurama The Beast With a Million Backs: Here. These are the keys to the Bermuda Triangle. Lock up when the world ends.

The Darjeeling Limited: Cough syrup? That's a dumb way to get loaded, Jack.

10 Items or Less: I would like to talk about the art of bagging.

Sarajevo în imagini

2008-06-27T04:52:00.008+03:00

Sarajevo pentru începători

2008-06-26T13:50:00.005+03:00

Sunt de 5 zile în Sarajevo, am participat la un curs de etică on-line şi acum aştept în holul hotelului să se facă ora de plecat la aeroport - nu mai e prea mult.

Am mai fost o dată la Sarajevo, acum trei ani, tot la sfârşitul lui iunie. Dar atunci nu am avut timp aproape deloc să văd oraşul, am stat puţin, am avut un program strâns. De data asta am explorat în fiecare zi, şi singură, şi cu prietenii sârbi pe care mi i-am făcut la curs.

Ne-am plimbat prin centrul istoric - împărţit arhitectural foarte clar între cartierul musulman şi cel creştin - şi am descoperit tot felul de cafenele şi restaurante ascunse pe străduţele pietruite, am băut multe cafele, care aici se servesc cu paharul de apă alături, ca la Viena, am mâncat pita, plăcinta locală cu diferite umpluturi, cartofi, carne, brânză, varză, dovleac, seamănă cu plăcinta dobrogeană (no wonder) şi cevapcici (mici), multă îngheţată, halva, năut în ciocolată, susan...

Sună ca un clişeu ce spun, dar Sarajevo încă mai are autenticitate locală. Nu există mall-uri, nici fast-food-uri, singurul compromis făcut cu cafeaua e că poţi să ceri espresso, dar n-a auzit nimeni de cafe latte, nu există nici măcar bere fără alcool. Poate pentru că nu este o destinaţie turistică şi nu există cerere pentru lucruri din-astea... globaliste. Este un oraş care trăieşte pentru locuitorii lui.

Probabil că Bosnia-Herzegovina este una dintre ultimele insule de cultură autentică din zona asta. Croaţia, Muntenegru, Serbia, Slovenia, Bulgaria, România au devenit atât de turistice şi încearcă atât de mult să mulţumească pe toată lumea încât au pierdut mult din ceea ce le făcea diferite.

Pun poze diseară.

Update: Speram ca "aseară" să fiu acasă şi să pot pune poze, dar furtuna de deasupra Austriei a a avut o altă părere. Am pierdut legătura spre Bucureşti, mi-au schimbat biletul pentru unul prin Budapesta, zborul s-a anulat, ne-au adus cu autocarul şi ne-au lăsat în aeroport la Budapesta la 2 dimineaţa. Nu ştim încă dacă avem locuri în avionul de Bucureşti de la 7. Până atunci, am găsit reţeaua gratis de net şi stăm şi ne citim mailurile pe scaunele tari ca piatra.

Iată, aşadar, pozele de la Sarajevo, într-un post separat, courtesy of Pannon GSM.

Gust regăsit

2008-06-18T23:16:00.004+03:00

Prin 1995-97, când eram în clasele a X-a şi a XI-a, am avut o profesoară de la Peace Corps. Jeanne Smith, o americancă blondă, tânără şi frumoasă, venită să ne înveţe engleză şi câte ceva despre cultura americană. A stat doi ani cu noi şi ne-a învăţat toată engleza pe care am învăţat-o vreodată.

Ne-a făcut petreceri de Halloween, ne-a adunat să jucăm Pictionary, ne-a adus reviste americane (atunci am văzut pentru prima oară National Geographic, Marie Claire, Seventeen, Teen Cosmo) şi o enciclopedie enormă (nu mai ştiu de cine era scoasă, dar noi eram fascinaţi într-un mod idiot-candid; doar aveam şi Encarta la dispoziţie, şi internet, nu era ca şi cum ne deschidea porţile cunoaşterii). Da, sigur, acum sună ca o imperialistă americancă hotărâtă să ne spele creierele. Dar pe vremea aia era cu adevărat o poartă către o altă lume.

Printre cele mai frumoase şi durabile lucruri pe care le-a făcut pentru noi a fost Ziua Pământului şi evenimentele aferente, precum plantatul copacilor în curtea şcolii şi adunatul gunoiului de pe plajă. Mi-am adus aminte de asta recent, când un coleg implicat în Verde 003 mi-a spus despre adolescenţii voluntari care curăţă albiile râurilor de PET-uri şi tot felul de gunoaie. Hei, am făcut şi eu asta! Cum de am uitat?

Iar azi m-am gândit din nou la ea când Fursecul Mecanic mi-a adus Chocolate Chips Cookies şi Chunky Peanut Butter Cookies. Jeanne ne-a făcut prima oară CCC de Crăciunul din 1995, cu bucăţi de ciocolată Poiana (care mi se părea pe vremea aceea o delicatesă). Am făcut şi eu de multe ori de atunci, dar niciodată nu m-am mai gândit la ea. Şi, deodată, azi, Jeanne on my mind. O fi pus Fursecul în CCC ce trebuie, de gustul lor, proaspăt şi bun, m-a dus direct cu gândul la primul cookie.

Great job, Mr. Fursec! În sprijinul acestui demers pentru nostalgie şi gust bun (bun-gust?), am pus un widget in sidebar, prin care se pot face donaţii pentru un flux continuu de fursecuri în gurile patriei.

Oare altora de ce le aduce aminte gustul prăjiturilor Fursecului Mecanic?

Be Kind Rewind

2008-06-16T16:08:00.001+03:00

Pentru că ciclopii nu pot sa scrie, dar se pot uita la fime şi pot pune trailere pe blog:

Răcani, pifani şi veterani

2008-06-13T01:46:00.003+03:00

Îmi place iniţiativa editurii Humanitas de a valorifica poveşti personale. Cartea cu bunici, prima ispravă de gen, publicată în decembrie anul trecut, a strâns amintirile a 92 de oameni. Am descoperit atunci povestitori neaşteptaţi, întâmplări care au făcut să mi se strângă inima de bucurie sau de tristeţe, asemănări şi deosebiri care m-au convins că trăim, aproape toţi, aceeaşi copilărie şi aceleaşi relaţii cu bunicii.

Acum au făcut o colecţie foarte masculină (nu macho, doar masculină) cu amintiri din armată: Răcani, pifani şi veterani. E coordonată de Radu Paraschivescu şi are poveştile a 25 de "veterani". De fapt, 24+1, care nu ajunge nici măcar pifan. Nu vă spun care.

Am citit-o azi (hm, ieri, joi). Am râs până am enervat-o pe Magda, care se străduia să traducă un interviu despre radiaţiile emise de telefoanele mobile - vă daţi seama ce distracţie era pe ea. Dar eu am continuat să râd de n-am mai putut.

Mi-a plăcut sinceritatea autorilor; că nu s-a dat nici unul cocoş - n-ar fi avut nici un haz dacă o făcea; că, şi dacă au amintiri nasoale, şi dacă au amintiri fericite, au ştiut să le îmbrace în umor şi ironie; că, deşi te face să râzi (am citit în autobuz, cu riscul de a mi se face rău de mişcare şi de a părea nebună de legat, pentru că pufneam în râs isteric), nu rămâi numai cu gluma, înţelegi şi ce e în spatele ei. Mi-a plăcut masculinitatea experienţei şi am privit-o cu detaşare cu care privesc fotbalul: înţeleg, dar e ceva ce ţine de un alt teritoriu. E ca şi cum ai cunoaşte o cultură extraterestră. Una cu reguli care nu se aplică niciodată în lumea ta.

Unii sunt mai amuzanţi decât alţii, unii sunt mai inspiraţi decât alţii, unii sunt mai împăcaţi decât alţii. Volumul are însă unitate (militară) şi construieşte o sumă de revelaţii în care sunt convinsă că se vor regăsi toţi bărbaţii care au făcut armata.

Hrană pentru scriitori: Băiuţeii

2008-06-12T15:15:00.004+03:00

Am scris în ultima săptămână, pentru Esquire, un profil al unui om care a trăit multe şi a făcut multe pentru memoria colectivă a românilor. M-a copleşit personalitatea lui şi, dupa aproape o lună de documentare şi două întâlniri lungi cu el, am simţit că nu mă pot apuca de scris. Era enorm de spus. Şi aveam percepţia lui ca personaj; şi povestea îmi era clară în cap. Dar nu găseam tonul în care să scriu. Amânarea nu era o opţiune - şi pentru că aveam un termen limită strâns, şi pentru că mi-era teamă să nu ies din stare. Să nu uit sentimentul pe care vreau să-l redau şi să rămân doar cu datele. Aşa că am recurs la un truc: am început să citesc o carte care să îmi inspire tonul.

Cum ar veni, am citit Băiuţeii utilitar. M-am hrănit cu amintirile lui Filip şi Matei Florian despre copilăria lor în Drumul Taberei, pe Aleea Băiuţ, cu glumele lor, cu reflecţiile lor, cu tonul candid-nostalgic şi am intrat în starea de scris de care aveam nevoie. Primul draft a fost cel mai greu. Am scris în tranşe: marţi de la 7 la 1 dimineaţa, apoi cam o oră pe la 4, apoi de la 9 seara până a doua zi dimineaţă la 4:30. Al doilea draft a ieşit sâmbătă, de la 7 dimineaţa la 7 seara. După sesiunile astea am lucrat numai la detalii. Dar între toate secvenţele de scris am citit cu foame din Băiuţeii. Ultimele două capitole mi le-am făcut cadou luni noapte, după ce am predat textul.

Am găsit mai multă inspiraţie în capitolele lui Filip (cartea este un dialog între cei doi, capitolele lor alternează ca nişte scrisori), care a fost mai pe sufletul meu şi pe subiectul despre care scriam. Dar culmea, când am citit ultimele două capitole, Matei m-a pregătit pentru un alt subiect pe care lucram. Pagini întregi despre Pif et Hercule, Rahan, Mannix şi Docteur Justice mi-au fost numai bune ca marţi să înţeleg mai bine un alt text la care am contribuit puţin.

Ce voiam să spun, de fapt, e că le mulţumesc lui Filip şi Matei Florian pentru că au scris o carte care te emoţionează atât de mult încât te face să scrii.

Răsfăţ

2008-06-09T10:40:00.002+03:00

Cărţile cumpărate la Bookfest şi săptămâna trecută, când m-am trezit în faţă la Cărtureşti cu o pauză de 20 de minute între întâlniri.

Nouă poveşti despre început

2008-06-07T21:53:00.006+03:00

*Scriu postul acesta în timp ce mă uit la Portugalia-Turcia.

Am terminat de citit acum secţiunea de Esquire dedicată poveştilor din fotbal. Ştiam mai mult de jumătate din texte (5 din 9), pentru că pe două le-am scris eu (povestea lui Ilie Dumitrescu şi pe cea a lui Rică Răducanu) şi pe celelalte trei le-am editat. Dar nu văzusem tot. Aşa că m-am aşezat şi, pe fundalul comentariului de la Elveţia-Cehia, am citit tot de la cap la coadă. Am început cu road story-ul fierbinte al lui Radu Naum prin Mondialul din Franţa 98; am continuat cu aventura zgomotoasă a lui Ovidiu Ioaniţoaia prin Italia; am citit chiar şi povestea meciului România-Argentina; apoi despre debutul lui Gică Hagi la Euro 84; despre golurile Florentinei Spânu, atacantul naţionalei feminine; povestea lui Rică Răducanu şi primul lui turneu internaţional m-a făcut iar să râd (ştiu, jenant, că eu l-am intervievat); povestea lui Vlad Enăchescu, despre cum a stat pe lângă Galata la începutul carierei a fost prima care a făcut să-mi sune un clopoţel; apoi Cristian Geambaşu şi Eduard Ţone, amândoi scriind despre Euro 96, mi-au confirmat clopoţelul.

Toate, fără excepţie, sunt exerciţii de admiraţie. Toate se referă la un moment de inocenţă de la începutul carierei - fie de reporter sportiv, fie de fotbalist - când ai o revelaţie. Despre o experienţă a cunoaşterii, a sacrificiului sau a succesului absolut. Toate sunt despre frumuseţea unui sport care mai poate fi emoţionant şi curat şi care încă ne mai poate inspira. Toate sunt despre un început, şi asta este pentru mine cea mai frumoasă inspiraţie.

Am ales din fiecare poveste fraza care m-a mişcat cel mai mult:

Radu Naum: Jucam un pic rolul nebunului entuziast.
Ovidiu Ioaniţoaia: Cutremur, m-am speriat, am sărit ca ars din fotoliu şi am alergat pe scări spre recepţie.
Ilie Dumitrescu: De emoţie, n-am mai putut să dorm până la 4 dimineaţa, iar pe 7 m-am şi trezit.
Gică Hagi: Eu voiam să rup lumea în două.
Florentina Spânu: Când deschideam o uşă să intrăm, aşteptam până intrau toate şi eu intram ultima, că mi-era ruşine.
Rică Răducanu: Mă credeam stewardesă.
Vlad Enăchescu: Le spuneam "dumneavoastră" pe atunci.
Cristian Geambaşu: De aceea, contactul cu Londra s-a produs fără anestezie.
Eduard Ţone: Ne întrebam din priviri dacă ce ni se întâmplă e real.

O lectură perfectă care să mă ambalaze pentru Euro 2008.

Nu e pentru cine se pregăteşte

2008-06-04T23:20:00.004+03:00

Când am ajuns la Eforie, bunica mea era supărată. Adică se vedea că e supărată, nici nu trebuia să o spună. Stătea dreaptă în scaun şi îşi ţinea maxilarul încleştat. Ce s-a întâmplat? Nu mai ştiu unde am pus banii.

Ah, iar povestea asta. Bunica mea, Maria lu' Stoica lu' nea Andrei, are 89 de ani. I-a împlinit acum 2 săptămâni, pe 21 mai. Mai uită unde pune lucrurile. Tigaia care era pe aragaz, condimentele pe care le-am cumpărat data trecută când am fost, cârpa de vase... d-astea. Cu banii se întâmplă frecvent, mai ales că sunt o sursă de stres pentru ea. Apoi îşi aminteşte. Dar până ajunge acolo se frământă, răscoleşte casa, blesteamă bătrâneţea şi apoi stă dreaptă în scaun şi îşi ţine maxilarul încleştat.

Fratele meu întorsese deja pe dos camera ei, ca să o liniştească. Nu-i găsise. O pensie într-un plic. Ar putea fi oriunde, mai ales că ea este foarte inventivă să găsească ascunzişuri. Odată am găsit o felicitare de Crăciun ascunsă în spatele unui rând de cărţi pe un raft din camera mea. Acolo erau economiile ei.

Am pus-o să "întoarcă paharul", metoda ei de a-şi aminti unde a pus ceva. L-a întors nu prea convinsă. Apoi am luat iar camera la mână împreună cu fratele meu. Nu pentru că n-aş fi ştiut că o să-şi amintească, ci pentru că numai aşa puteam s-o liniştim. Am ridicat covoare, saltele, tablouri şi fotografii, Costin s-a băgat pe sub pat cu lanterna, am buzunărit toate hainele, am golit toate poşetele. Am căutat între toate cearceafurile şi prosoapele, unul câte unul. Am deschis lada cu lenjerii de pat, am cercetat pervazul. Am revenit la şifonier, am căutat printre şosete, am ridicat hârtia pusă pe podeaua dulapului. Atunci am găsit asta:

I-am arătat. A zâmbit. "I-oi fi pus eu bine, mai demult."

Acum 20 de ani.

Am fost atât de mulţumiţi încât n-am mai căutat pensia după asta. După vreo oră, când eu eram în curte cu laptopul şi scriam, a venit să stea cu mine. Deodată s-a ridicat, a intrat în casă şi s-a întors cu un caiet cu copertă vişinie. "Mi-am adus aminte." Erau în caietul în care scrie numere de telefon. Pe hol. Paharul întors a salvat ziua din nou.

Esquire iunie 2008

2008-05-27T00:23:00.010+03:00

Peste câteva zile iese Esquire de iunie, un număr la care am lucrat mai mult ca oricând. Şi mă văd de pe copertă: reportajul Ocolul Pământului în cinci călători. Cu rulota, şase., pe care l-am scris, şi secţiunea dedicată poveştilor din fotbal, la care am făcut câteva interviuri. Mai multe detalii şi poze mai mari la Cristian pe blog.

Am auzit prima oară despre familia Pouzet Oprean, exploratorii care călătoresc în jurul lumii cu rulota, în octombrie anul trecut. În noiembrie, când am vorbit prima dată cu ei, erau în "Mexcaltitan, un mic sătuleţ situat pe o insulă pierdută printre păduri de mangrove şi milioane de ţînţari". De atunci i-am urmărit vreme de aproape şase luni prin aventura lor din America de Nord şi Centrală.

Vorbesc adesea de inspiraţie. Am nevoie de inspiraţie. Am nevoie de ceva care să mă emoţioneze şi să îmi dea optimism. Am şi un tag în blog pentru lucrurile care mă inspiră, "surviving 7 o'clock wake up calls". Ei bine, oamenii aceştia, Marilena Dan Matei Vlad Ilinca Simon, sunt cea mai pură şi mai eficientă doză de inspiraţie de care am avut parte în ultimii ani. De câte ori am fost deprimată, lipsită de speranţă, dezamăgită, nesigură, am intrat pe site-ul lor, le-am recitit minunatele texte despre călătorie, m-am uitat la chipurile lor luminoase şi am găsit inspiraţie. Optimismul lor este contagios, curajul lor este admirabil, aventurile lor sunt fabuloase. Au plecat într-o călătorie în jurul lumii cu trei copii mici şi o rulotă. Au pus în aplicare înţelepciunea lui Confucius: drumurile sunt făcute pentru a călători, nu pentru a ajunge la destinaţie. Şi-au creat propriile reguli şi un stil de viaţă care le permite să fie pe drum, să viziteze tot ce îşi doresc, să experimenteze totul, şi în acelaşi timp să aibă stabilitate şi noţiunea de cămin.

Aş vrea să-i cunosc pe cei trei copii, Matei, Vlad şi Ilinca, adulţi, să văd ce înseamnă să fi fost crescut cetăţean al lumii. Nu mă îndoiesc că vor fi oameni care la rândul lor vor oferi inspiraţie celor din jur.

Vorbim în continuare. Faptul că am predat textul şi am scris şi explicaţiile la poze şi am pus folderul [esq] calatori iunie la finished projects nu a înseamnă că ei sunt un capitol închis. Mi-au scris ieri din Columbia ca să îmi spună că au fost la Cartagena de Indias (unde le spusesem eu că vreau să merg) şi că au găsit leacul pentru boala mea de ochi: să mă uit numai la lucruri frumoase.

Uite, asta fac acum. Încercaţi şi voi:

Update: Iar aici povestea părţii tehnice: scrierea şi rescrierea, metodele aplicate şi, mai ales, ce înseamnă să ai editori buni.

Piese foarte mici şi foarte mari

2008-05-22T10:30:00.006+03:00

Am mers la teatru de 3 ori în 4 zile pentru că m-am înscris la concursul de bilete de pe Hailateatru. Trei piese la Teatrul Foarte Mic. La piesele bune a fost public mitocan, la cea proastă a fost public exemplar - ceea ce face experienţa teatrală foarte complexă. Mai exact:

Mady-baby.edu, de şi în regia Gianinei Cărbunariu, cu Mădălina Ghiţescu, Răzvan Oprea şi Rolando Matsangos. Mady, Voicu şi Bodgan au emigrat în Irlanda ca să înceapă o nouă viaţa. Acolo nu merg câinii cu covrigi în coadă, desigur, plus că fiecare aduce România lui în geantă. Adunarea acestor Românii devine o piatră de moară care îi condamnă la a fi români pentru totdeauna.

Am avut senzaţia pe care o ai când citeşti un ziar de acum 4-5 ani: înţelegi grozăvia imediatului, dar de undeva de sus, pentru că ştii că între timp lucrurile s-au schimbat. Discursul emigrantului român mediu s-a schimbat între timp, nu mai vorbeşte de paşapoarte false, ilegalitate, dormit sub pod, prostituţie. Acum - de când suntem în UE, mai ales - românii pleacă legal, îşi găsesc slujbe mai mult sau mai puţin legale, dar clar câteva trepte peste cele ale emigranţilor de acum câţiva ani, nu mai trăiesc cu frica de expulzare. Dar piesa rămâne de o relevanţă dureroasă tocmai prin faptul că oferă o radiografie a unui moment.

Joacă din 2004 şi, totuşi, actorii au reuşit să-şi păstreze pasiunea şi entuziasmul. Mădălina Ghiţescu are o forţă care te paralizează. Răzvan Oprea este atât de urâbil în rolul lui Voicu încât am avut o reacţie de teamă când, la final, a venit lângă mine să-l aplaude pe mitocan. Rolando Matsangos este bun.

***

Piele şi cer, de Dimitre Dinev, regia Dan Stoica, cu Cristian Iacob, Tania Popa şi Viorel Cojanu. Eu nu sunt capabilă de subtilităţi când e vorba de ce-mi place sau nu. Ori îmi place, şi mă entuziasmează totul, ori nu, şi nu. Piele şi cer a suferit, din punctul meu de vedere, de cele mai mari defecte ale teatrului: acţiune dezlânată şi neveridică, dialoguri artificiale, personaje inconsecvente (din construcţie, nu din fire), joc fals fals fals. Tania Popa, cel puţin, a fost îngrozitor de indigestă. Îl văzusem pe Iacob în Celălalt şi aveam o părere bună despre el. În piesa asta, însă, e cu multe trepte mai jos. Iar despre spectacol şi relevanţa lui, tot ce pot să spun e: am văzut deja No Man's Land.

***

Sado-Maso Blues Bar, de Maria Manolescu, regia Gianina Cărbunariu, cu Virgil Aioanei, Rolando Matsangos şi Adrian Anghel. Ca să simplific la maxim, e vorba despre asta: doi foşti colegi de liceu, cam rataţi (unul a fost dat afară de la facultatea de actorie, celălalt a ieşit din puşcărie), îşi deschid un bar sado-maso, cu instrumentar aferent.

Dar de fapt e mult mai complicat şi nu ştiu ce să vă spun mai întâi: despre personajele complexe, despre jocul excelent, despre umorul devastator, despre faptul că piesa se desfăşoară şi în sală şi pe stradă, despre naturaleţea bisexualităţii şi a incertitudinii sexuale, despre... Este un spectacol foarte foarte foarte bun. Distractiv. Cu umor de situaţie, fără să fie câtuşi de puţin grosier. Serios. Inovator. Foarte trist. Nu se explică, nu-ţi dă mură-n gură nimic. Te pune pe gânduri.

Virgil Aioanei face showul, fără ca ceilalţi să fie mai slabi. Dar personajul lui are o profunzime care îl face cel mai reuşit şi mai uman.

Mi-ar plăcea să trec pe acolo, pe trotuar, când se mai joacă, să văd spectactolul şi de dincolo de vitrină.

Mitocanii ies primii

2008-05-17T00:11:00.004+03:00

În seara asta, la finalul spectacolului Mady-baby.edu*, actorul Răzvan Oprea l-a aplaudat din toată inima şi s-a înclinat în faţa mitocanului care a vorbit la telefon în timpul piesei. Stătea în primul rând, lângă mine, în sala minusculă de la Teatrul Foarte Mic, şi, după ce că a vorbit cu partenera lui TOT spectacolul, a vorbit şi la telefonul mobil. Care nici nu era pe mut. Aşa că a meritat din plin aplauzele lui Răzvan Oprea şi ale noastre, ale tuturor. Ce altceva le poţi face mitocanilor?

Eu aş vrea să iau cu mine la teatru aşa ceva:

şi să-i împuşc cu apă pe toţi cei care îşi lasă telefoanele deschise. Magda zice că aduce şi ea un pistol cu bile. Sper că din alea fosforescente.

*Powered by Hailateatru.

A douăsprezecea noapte, UNATC

2008-05-14T10:25:00.002+03:00

Am văzut marţi seară, la Teatrul Mic, acest spectacol pus în scenă de clasa lui Adrian Pintea, în regia lui Mihai Constantin. O piesă clasică, care durează trei ore, jucată de tineri foarte tineri, abia anul al patrulea la facultate. Nu mă aşteptam la prea mult. Şi, cum se întâmplă, a fost o surpriză foarte plăcută de la început până la sfârşit. Am râs şi am plâns.

Despre tot spectacolul: ilustraţie muzicală excelentă; scenografie minimalistă, dar grozav de potrivită; costume de reintepretare gotică; entuziasm, naturaleţe şi plăcerea de a (se) juca - un amestec echilibrat de profesionalism şi candoare.

Despre actori (în primul rând, distribuţia a fost foarte nimerită): nu ştiu pe cine să menţionez mai întâi, pentru că mi-au plăcut în egală măsură Nicoleta Hâncu (ingenua Viola), Andrei Seuşan (dreptul Sebastian), Darius Daradici (năzdrăvanul Sir Toby), Cristian Tătaru (caraghiosul Sir Andrew), Thomas Ciocşirescu (incalificabilul Malvolio - nu exagerez când spun că este vedeta absolută a spectacolului) şi Mihai Niţă (nebunul înţelept Feste). Mi-au plăcut şi ceilalţi, nimeni nu a făcut notă discordantă, nimeni nu a falsat, dar pe cei de mai sus i-am simţit copleşitori.

Cred că cel mai greu e să faci lumea să râdă. Să spui replici în versuri şi totuşi să fii natural, să nu pierzi miezul vorbelor din cauza formei şi să reuşeşti să faci lumea să râdă. De asemenea, cred că este foarte greu să te prosteşti, să joci oameni beţi sau isterici şi totuşi să fii natural, să creezi un umor de situaţie credibil şi... să faci oamenii să râdă. Iar acestor tineri actori le-a ieşit din plin. M-au entuziasmat. Am plecat de la teatru cu o stare de bine rară.

Reflexul lui Meridian

2008-05-13T11:42:00.003+03:00

Antena 3 are o nouă voce la ştiri, o doamnă cu intonaţie de centralistă. De câte ori încep ştirile, îmi vine să scot portofelul să plătesc cursa de taxi.

Inspiraţie din filme

2008-05-11T00:52:00.003+03:00

Starting Out in the Evening: Freedom isn't the choice the world encourages. You have to wear a suit of armor to defend it.

Romance & Cigarettes: Would you give me one more chance? Please? I'll do anything! Anything! I'll give you anything! I love you. Maybe I don't know how to show it like they do in the movies or in books but I love. I have love to give.

Azuloscurocasinegro: Pentru că nu eu am ales să fiu.

Charlie Wilson's War: These things happened. They were glorious and they changed the world... and then we fucked up the endgame.

El Orfanato: Şi dacă Peter Pan ar veni să mă caute, tu ai veni cu mine?

Ratatouille: In many ways, the work of a critic is easy. We risk very little yet enjoy a position over those who offer up their work and their selves to our judgment. We thrive on negative criticism, which is fun to write and to read. But the bitter truth we critics must face, is that in the grand scheme of things, the average piece of junk is more meaningful than our criticism designating it so. But there are times when a critic truly risks something, and that is in the discovery and defense of the new. The world is often unkind to new talent, new creations, the new needs friends.

One World Romania, ca să nu uiţi şi să nu stai deoparte

2008-05-10T22:47:00.006+03:00

Centrul Ceh, cel mai activ, mai relevant şi mai prietenos centru cultural străin din Bucureşti, organizează între 27 mai şi 1 iunie primul festival de film documentar despre drepturile omului.

Vor fi difuzate 40 de documentare din 20 de ţări. Abia aştept, mai ales că mi-am adus şi eu puţin contribuţia, traducând două dintre ele, Thin Ice, despre o echipă de hochei feminin din statul Ladakh din India, şi Obcan Havel, Cetăţeanul Havel, despre fostul preşedinte al Cehoslovaciei şi al Republicii Cehe. Traducând după script, am încercat să-mi imaginez scenele şi chipurile oamenilor. Sunt curioasă să văd cât seamănă filmele din capul meu cu cele adevărate. Tot ce am acum e asta:

Cristian Mungiu Has A Cold

2008-05-03T20:18:00.006+03:00

Esquire de mai iese luni la chioşcuri, cu această grozavă copertă roşie:

Sunt multe articole frumoase - detalii la Cristi pe blog - dar cel mai mult mi-a plăcut profilul lui Cristian Mungiu, făcut de Iulia Blaga.

Gay Talese, unul dintre cei care au inventat jurnalismul narativ, a publicat în 1966, în Esquire, "Frank Sinatra Has A Cold", profilul lui Sinatra fără ca Sinatra să-i fi vorbit vreodată. Asta nu înseamnă că a inventat ceva sau că l-a bălăcărit în text pentru refuz. Talese a stat luni întregi în anturajul lui Sinatra, a vorbit cu toţi cei din jurul lui, aşteptând ca Sinatra să-i acorde un interviu. Materialul strâns de la ceilalţi a devenit în final piesa principală a textului. Iar textul a devenit un articol de referinţă. Îl puteţi citi aici.

Iulia Blaga l-a căutat luni întregi pe Mungiu, care nu mai vrea să dea interviuri. Văzând că nu reuşeşte să afle de la el răspunsurile pe care le căuta, a aplicat aceeaşi reţetă şi a vorbit cu prietenii, colegii şi partenerii lui. Rezultatul este un profil al lui Mungiu aşa cum îl văd cei care îl cunosc. O poveste personală şi, în aceeaşi măsură, un articol bine documentat şi bine construit. Şi un text de referinţă.

Leapşă: Ziua Femeii, Ziua Bărbatului

2008-04-22T14:56:00.003+03:00

Ziua Internaţională a Femeii nu este o sărbătoare. Este o zi în care ne amintim că, în 1917, femeile din Rusia, văduvite şi sărăcite de război, au ieşit în stradă şi au cerut pâine şi pace. ZIF este, aşadar, un fel de a marca lupta pentru drepturile femeilor. Care, nu e cazul să facem pe neştiutorii, nu s-a încheiat. Găsiţi aici un text despre câte forme de violenţă împotriva femeii există, iar aici date despre cum stăm în România cu egalitatea de şanse.

ZIF nu este o glumă, un prilej de a ne da cu ruj şi de a primi flori.

Ce este atunci Ziua Bărbatului?

Vă ofer variante de răspuns:
a. Un mod de a lupta pentru drepturile bărbatului, care este discriminat social şi la locul de muncă şi care nu este reprezentat la nivel politic şi administrativ.
b. O reprezentare a misoginismului.
c. O strategie de a-i prezenta pe bărbaţii români ca pe nişte ciobani care au în cap numai fotbal, bere şi mici, şi care eventual îşi şi bat nevestele, că ştiu ele de ce.

Aş dori să primesc răspuns de la următorii (dacă au ce le trebuie ca să răspundă):
Cătălin Tolontan, Răzvan Mătăşel, Ştefan Stroe, Manafu.

Aceştia sunt oameni din presă şi din publicitate care susţin iniţiativa. Aş vrea să ştiu care e raţionamentul din spatele acestei susţineri publice. Să înţeleg şi eu de ce nişte oameni cu scaun la cap nu văd contextul acestui "proiect de lege".

Update 2 mai: Niciunul. Iată că integritatea se vinde bine pe banii de la producătorii de bere.

Amoc, Teatrul Odeon

2008-04-21T22:53:00.002+03:00

Spectacol al Teatrului Clasic Ioan Slavici din Arad.

Decoruri impresionante. Joc de lumini şi multimedia deştept. Coregrafie distractivă. Simboluri şi mişcări căutate, complexe. Joc actoricesc bun. Coloană sonoră potrivită, chiar dacă niţel cam tare.

Păcat că povestea în sine a fost îngrozitor de plicticoasă.

Animalele salvează planeta

2008-04-19T16:50:00.003+03:00

Îmi place foarte mult site-ul* Animal Planet dedicat educaţiei de mediu. Are o serie de filmuleţe (flash sau quicktime) în care animalele arată cum poate fiecare să fie mai verde: să foloseşti becuri economice, să izolezi termic casa, să mănânci mai puţină carne de vită, să mergi cu bicicleta, etc. Şi sunt şi amuzante, potrivite atât pentru copii, cât şi pentru adulţi.

Poza este, evident, de la ei. Poţi să downloadezi wallpapere, screensavere, calendare, widgets şi mess icons cu cele nouă personaje din filmuleţe.

*Niciun animal nu a fost rănit sau ucis pentru realizarea acestui site. :)

Si inca ceva. In Style nu este o revista de moda, este o revista de stil.

2008-04-18T17:04:00.005+03:00

N-am auzit în viaţa mea de Dana Negrilă, dar după ce am citit azi interviul pe care i l-a luat Iulian Comănescu, ştiu sigur că nu voi cumpăra vreo revistă scoasă de ea.

Dana Negrilă este redactorul-şef al revistei InStyle, care a ieşit azi pe piaţă cu primul număr. [Update: nu e nicăieri pe piaţă, deşi nişte afişe mari o anunţă lansată din 17 aprilie, care a fost chiar ieri]. Interviul acesta ar fi trebuit să mă facă să cumpăr revista, să mă convingă, să mă dea cu capul de pereţi. Pentru că eu sunt fix în centrul grupului ei ţintă: 28 de ani, educată, venituri peste medie [ok, nu mă încadrez la partea cu simţul modei, dar, hei!, nici nu umblu îmbrăcată în sac]. Şi totuşi a reuşit contrariul. Iată de ce:

- conţinutul, aşa cum mi l-a prezentat Dana Negrilă, nu mă atrage deloc:

copertă cu Renee Zelwegger, o actriţă despre care s-a spus tot, şi dacă ar mai fi ceva de spus, a fost acoperit bine în faldurile PR-ului care a scris răspunsurile la întrebările alea;
"vedetele" din România: Malvina de la meteo, Oana de la Activ, nişte fete dintr-un serial cu dans de pe ProTV [la care am vrut să mă uit o dată şi mi s-au sterpezit dinţii de cât de prost este jucat], Livia Dila [nu ştiu cine e], Mihai Petre [Dansez pentru tine, deci vax] şi... doamnelor şi domnilor, Gabi Firea. D-listers;
modă, stil, machiaj, deco - mersi, dar înveţi mai multe despre ce se poartă de pe people.com decât din revistele româneşti, la mâna a şaptea. Şi oricum textele de la paginile de beauty sunt scrise de PR-ul firmelor de cosmetice.
are cadou o poşetă de zi.

- conceptul, tot aşa cum mi l-a prezentat redactorul-şef, este o sforăială, un text de mapă de prezentare învăţat pe de rost. Cel mai trist mi s-a părut că nu părea să înţeleagă ce spune. Citez:

Dana Negrila: segmentul In Style, si ca sa te iau cu notiuni din prezentarea colegilor mei de la marketing
Dana Negrila: e concentrat undeva in zona 25-35 de ani, cu precadere in zona de 28 de ani
Dana Negrila: educata, cu un simt al modei, cu venituri medii si peste
Iulian Comanescu: Care-i diferenta dintre segmentul asta si segmentu lu Avantaje?
Iulian Comanescu: La Avantaje sunt babe sarace, daltoniste?
Dana Negrila: nu, sint femei tinere, dar sa zicem, care privesc mult la posturi tv gen Acasa

Dana Negrila: eu imi propun sa ii ofer femeii tinere solutii de stil (stil de viata, stil vestimentar) evoluate, dar fara fite
Iulian Comanescu: Aha. Sunt niste nuante acolo pe care eu nu le percep. Mai zi.
Dana Negrila: adica ii ofer surse de inspiratie ce tin de viata, de moda, de frumusete din viata celebritatilor
Dana Negrila: dar intr-un mod in care ele si-l pot permite
Dana Negrila: hainele nu trebuie sa fie de milioane, ca sa arati de milioane
Iulian Comanescu: Grozav. In definitiv, si altii au facut succes pe niste idei de revista la fel de (putin) diferentiate.
Dana Negrila: Si inca ceva
Dana Negrila: In Style nu este o revista de moda
Dana Negrila: este o revista de stil

Desigur, asta îi place ei să creadă, dar dacă te uiţi la conţinut, vezi că, pentru a gusta articolele, targetul trebuie să se uite la Dansez pentru tine, la o telenovelă la Pro, la meteo la TVR, să citească revista Felicia şi să umble prin Bamboo, unde cântă muzica formaţiei Activ. Şi să îi ardă buza după o poşetă pe care o vor mai avea alte 49.999 de femei. Foarte sofisticat, ce să zic...

Nu mai intru în detalii despre capacitatea Danei Negrilă de a se exprima, de a fi ambasadorul brandului pe care îl reprezintă, de a pune cap la cap două propoziţii logice, puteţi să citiţi şi singuri [merită! rar am mai râs ca la această lectură]. După interviul acesta ar trebui să intre în acţiune echipa de PR, să facă gestionarea crizei de imagine.

Curăţenia de primăvară

2008-04-16T00:18:00.000+03:00

Îmi fac curat în computerul de la birou. La sfârşitul lunii mai plec de aici şi vreau să îl las cât mai profi cu putinţă. Nu, nu am instalat programe ilegale, nici nu m-am uitat la p*rn la birou, dar am o mulţime de mesaje personale, poze şi muzici. Pe care nu cred că e cazul să le moştenească cine îmi ia locul.

Cel mai mult de lucru e în Outlook, unde şterg şi mesaje profesionale care nu mai sunt de actualitate - termene intermediare, cele 29 de variante ale unei sigle, negocierile pe layoutul site-ului. Problema, când faci curăţenii din astea, e că fiecare fişier pe care îl deschizi îţi aminteşte de alte întâmplări, şi în loc să fii intransigent şi să ştergi tot ce nu mai e relevant, te apuci să citeşti şi să te hlizeşti, apoi deschizi un folder cu poze de la momentul respectiv, te mai hlizeşti o dată...

Am dat peste un mesaj către prietena mea Mihaela, stabileam o întâlnire la cafea, în care mai zic şi: "Acum am duc să car trei tone de contraceptive." Vara lui 2006. Uitasem complet de asta.

Emailurile către webmaster de la începuturi, când nu înţelegeam nimic din ce zicea; fotografiile de la primele zile de naştere; fotografiile de la retreat; citatele pentru calendar; cereri de oferte. Toate învăluite în ceaţa aceea de la început. Am zis odată că nu îmi amintesc nimic din primele trei luni petrecute aici. Oamenii au râs, dar eu nu glumeam.

Este o nostalgie bună, senină. Ca o curăţenie de primăvară.

Stânjenel

2008-04-13T20:37:00.003+03:00

Mă scot din minţi mesajele care vin de la comunicatedepresa.ro despre el. "Stânjenel, surpriză de proporţii" - aşa scria azi în mailul meu. Era unul din cele 3 comunicate diferite trimise azi despre acest om. Şi l-am văzut două seri la rând la Antena2, la Morar, alături de Mihaela Rădulescu. Am schimbat canalul când l-am văzut pe Stânjenel gol până la brâu, întins pe o masă de masaj şi călărit de o domnişoară maseuză.

A salvat Stânjenel un copil de la înec? A demonstrat teoria lui Fermat în două rânduri? A descoperit leacul pentru cancer? Măcar a trecut o bătrânică strada?

Sunt doar întrebări retorice. Ştiu că nu a făcut nimic din toate astea. E doar o altă mişcare de PR a Radio 21 - după aberaţia jenantă cu nunta pe neve - care ne demonstrează că poţi să îţi baţi joc de un om după bunul tău plac şi să fii şi aplaudat pentru asta. Îl iei din viaţa lui pe un criteriu aleator, îl coafezi, îi pui funde, îl arăţi la lume, te porţi cu el de parcă ar fi unul de-al tău, dar cu o condescendenţă din care se deduce că pe la spate îl râzi, apoi, când nu-ţi mai foloseşte, îl arunci în stradă înapoi .

Bietul Pip.

The Edukators

2008-04-05T14:52:00.007+03:00

Noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei.

Cam asta e ideea acestui film german cu nenumărate premii.

Jan, Jule şi Peter "edukă" oamenii obscen de bogaţi spărgându-le casele şi rearanjându-le mobila. La plecare le lasă un bilet: "Vremea abundenţei a trecut". Nu strică nimic, nu fură nimic, sunt oamenii cu principii. Vor doar ca oamenii bogaţi să se sperie puţin şi să vadă în bogăţia lor o ofensă. La ce foloseşte asta, nu ştim.

Planul măreţ se strică în momentul în care sunt surprinşi de o "victimă", în casa căreia intraseră pentru a se răzbuna. Tipul, Hardenberg, mare bogătaş, avusese un accident de maşină cu Jule (ea nu pusese frâna la timp, nu avea asigurare, îi stricase maşina scumpă) şi o făcuse pe aceasta să îi plătească daune. 100.000 de euro. Pe care ea, ca studentă-viitoare-profesoară, avea să îi plătească în 8 ani. Injust, o dovadă în plus a asupririi săracilor de către bogaţi.

Cum bogătaşul a văzut-o pe Jule şi a recunoscut-o, se văd nevoiţi să îl răpească şi să îl ducă la o cabană izolată din munţi. Acolo stau mult şi discută, se împrietenesc, se dovedeşte că Hardenberg avea un trecut de revoluţionar, locuise într-o comună, dar viaţa şi responsabilităţile îl făcuseră să-şi piardă idealurile şi să devină un bogătaş trist, care muncea mult, câştiga mult şi nu apuca să se bucure de nimic. Sună ironic ce spun eu acum, dar aşa e şi filmul.

Discuţiile sunt frumos dozate, argumentele şi contraargumentele au sens. Ei se vor revoluţionari, vor ca oamenii să fie scuturaţi de dictatura consumerismului şi a televizorului, să fie altruişti şi drepţi. Ei cred ca toţi oamenii au drepturi şi obligaţii egale şi că societatea e injustă, pentru că nu oferă şanse egale. Şi eu sunt de acord cu ei în tot ce zic. Am o problemă la partea cu "ce fac". Pentru ei e ok ca Hardenberg să îi şteargă Julei datoria, ăsta nu e un câştig personal injust. Ideea că oamenii trebuie să plătească pentru greşelile pe care le fac se aplică numai altora. Iată-ne deci în mijlocul unei ipocrizii foarte simpatice.

Marele lor plan, dincolo de distracţia cu redecorarea, este să atace o insulă pe care se află sistemele de control a sateliţilor TV europeni. Un sabotaj ar întrerupe emisia pe tot continentul. Lumea ar fi scuturată. Şi asta nu este, nu-i aşa?, o formă de dictatură ideologică, ci un gest de mărinimie.

Problema oamenilor ca ei este că au impresia că numai ei au dreptate. Că gustul lor şi modul în care privesc ei viaţa este modelul absolut, pe care trebuie să-l adopte toţi. Altfel sunt nişte proşti şi trebuie edukaţi. Şi nu explicându-le viziunea ta, ci agresându-i şi forţându-i să facă aşa.

Ceea ce, dacă nu mă înşel, se cheamă terorism.

Altfel, tehnic, filmul este agreabil, finalul are doza lui de supriză, este jucat bine şi dialogurile sunt foarte bune. Ideologic, însă, mi-a lăsat un gust amar.

Împărtăşeli

2008-04-04T16:29:00.002+03:00

Adică nişte lucruri pe care vreau să le împart, linkuri, filme, locuri, pentru că mi-au plăcut.

Le scaphandre et le papillon. Viaţa în Purgatoriu.

Lars and the Real Girl. Trailerul ăsta este pentru film ce este povestea măcelarului Naumovici pentru Star Wars. Raul a scris foarte convingător, imediat după ce am citit am pus filmul.

Postul lui Raul despre... nu mi-e clar, dar vedeţi voi. F-U-N-N-Y.

Haveli - restaurant indian pe Eminescu. Delicios, fără să fie ciudat. Şi nici măcar nu am luat curry.

În rest nu am făcut nimic, că am scris şi m-am uitat la House M.D.

Esquire de aprilie

2008-04-03T13:54:00.002+03:00

De ieri e la standuri Esquire de aprilie, un număr excelent - în care eu n-am scris nimic, aşa că nu mă laud singură pe aici.

Mi-au plăcut de n-am mai putut:

- articolul Diei Radu, "Viaţa mea în dosarele securităţii", despre drama unui dizident care îşi vede dosarul de la Securitate. Dacă aţi văzut Lives of Others, o să recunoaşteţi sentimentul.

- articolul lui Cristian Lupşa despre Cosmin Alexandru. Alexandru este un om care te inspiră, curajos, pasionat. A fost o plăcere să îl cunosc prin textul acesta.

- cover-story-ul lui Tom Junod despre Arnold. O grămadă de lucruri pe care nu le ştiam despre el. A reuşit să mi-l scoată pe Arnold din referinţele cinematografice.

- povestea trabantiştilor, scrisă de Gabriela Piţurlea. Cu delicateţe, radiografiază sfârşitul unei epoci.

Mai am de citit la el.

Detalii - poze şi sumar - la Cristian pe blog.

Celălalt, Teatrul Metropolis

2008-03-30T13:33:00.003+03:00

M-a deprimat "Celălalt", piesa pe care am văzut-o aseară la Metropolis. Nu mi-am dat seama pe moment, mai degrabă mă gândeam că Octavian Strunilă şi Cristi Iacob au jucat excelent, că Monica Davidescu nu e aşa de varză pe cât credeam (nu e nici Meryl Streep, ca să folosesc un eufemism), că piesa a avut câteva momente plictisitoare în care nu am mai putut urmări dialogurile, că traducerea e cam slabă şi că am auzit şi nişte greşeli gramaticale.

Când m-am trezit în dimineaţa asta, însă, nu mi-am mai amintit aşa de clar senzaţia de speranţă pe care am avut-o când piesa a luat-o de la început la sfârşit, ci m-a copleşit adevăratul final, asasinatul uber-birocratic. Am râs la pretenţiile conţopiste ale morţii, ca personajele să respecte ce scrie în procesul verbal, că după aceea va fi complicat să schimbe datele. Am râs până mi-a venit să plâng, ca de o veste îngrozitoare despre care speri să fie o farsă. Şi faptul că publicul râdea, în timp ce ea începea să înţeleagă adevărul, a făcut totul să fie şi mai intens şi mai trist.

Şi dragostea a fost ucisă corespunzător, conform documentelor justificative.

Normal că m-a deprimat.

Cristina a scris mai frumos şi mai la obiect aici.

Celălalt, de Florian Zeller, cu Monica Davidescu, Cristi Iacob, Octavian Strunilă, Teatrul Metropolis

8 lucruri despre mine

2008-03-28T21:12:00.005+02:00

Am primit de la Runbaby cea mai narcisistă leapşă: să spun opt lucruri aleatorii despre mine. N-ar trebui să fie prea greu:

Îmi place să gătesc pentru prietenii mei (şi nu o fac suficient de des).
Citesc Sade şi Sacher-Masoch. Adică sunt niţel snoabă şi îmi place să cred că fac lucruri alternative.
Am o pereche de role pe care nu le-am folosit. Adică încep chestii şi nu le termin niciodată.
Azi am fost pentru prima oară în viaţă de o şedinţă de acupunctură. Înainte de asta am făcut un atac de panică. Fac atacuri de panică înainte să fac ceva pentru prima oară.
Fac bijuterii. În curând o să şi pun totul pe un blog.
Aş mânca humus dimineaţă, la prânz şi seara. Ceea ce am şi făcut când am fost în Iordania.
Am făcut o pasiune pentru Concertul nr.1 pentru vioară de Max Bruch. Îl ascult la nesfârşit. Pentru că fac des obsesii pentru câte ceva/cineva.
Nu pot să urmăresc versurile melodiilor.

Trebuie să-l dau altor 8 oameni, dar nu o fac. Cine vrea să-l ia e binevenit, în schimb.

Cadou: obsesia.

Speranţa moare ultima

2008-03-21T12:54:00.003+02:00

Această ştire din 7plus m-a liniştit, mi-a redat speranţa, a făcut să renască în mine mândria naţională şi mi-a dat încredere în poliţia română şi, mai ales, în presă.

Vă rog să citiţi cu voce tare, se dublează efectul.

Occidentalii vin in România sa ne mizgaleasca metrourile

De atit amar de vreme guvernantii care s-au perindat pe la putere au tot incercat sa atraga mai multi turisti straini. Totul a fost insa in zadar, mai a-les occidentalii ferindu-se de "atractiile" mioritice ca Necuratu` de tamiie. Si, totusi, "minunea" s-a intimplat! Numai ca totul spre disperarea politistilor bucuresteni de la Serviciul Politie Metrou, care, mai nou, se confrunta cu un fenomen infractional mai putin obisnuit. Astfel, acestia s-au vazut nevoiti sa declanseze o adevarata vinatoare de prindere "prin mijloace specifice" a persoanelor care patrund in spatiile tehnice ale S.C. METROREX.S.A. si picteaza grafitti trenurile de metrou. In plasa "gaborilor" au picat deja 26 de persoane, dintre care insa nu mai putin de 18 erau cetateni occidentali. Adica francezi, suedezi, maghiari, germani sau cehi al caror singur scop turistic pentru care s-au deplasat mii de kilometri pina in România a fost sa ne mizgaleasca metrourile! Ultima "captura" a fost formata din patru nemti surprinsi noaptea, in remiza statiei Gara de Nord, in timp ce pictau un metrou. Acestora li s-au confiscat tuburile de spray si li s-a dat drumul, ca asa e legislatia, numai ca a doua noapte au fost din nou surprinsi in flagrant, in acelasi loc, de aceasta data cu nu mai putin de 23 de spray-uri. Mai mult, germanii au devenit violenti si i-au atacat pe politisti, astfel ca s-au ales si cu dosare penale. In timpul cercetarii, cei patru au recunoscut ca, la fel ca atitia alti occidentali, venisera in tara noastra doar pentru a mizgali cit mai multe metrouri.

The Band's Visit

2008-03-20T22:40:00.001+02:00

Dacă aş fi aterizat acum de pe Lună şi un pământean prietenos mi-ar fi pus acest film, aş fi spus: "Vai, ce film minunat despre ospitalitate, demnitate, muzică şi prietenie între popoare!"

Dar, desigur, nu am aterizat ieri de pe Lună şi ştiu că Israel şi Egipt au o istorie de conflicte armate şi politice şi că nici azi - sau poate că azi, mai mult ca oricând - sentimentele nu sunt prea prietenoase între cele două ţări. Cu atât mai mult voi spune însă: "Vai, ce film minunat despre ospitalitate, demnitate, muzică şi prietenie între popoare!"

O orchestră militară egipteană merge în vizită în Israel ca să cânte la deschiderea unui centru cultural arab dintr-un oraş de provincie. Lăsaţi pe cont propriu, egiptenii se rătăcesc şi ajung într-un alt oraş, un Mărăşeşti israelian. Filmul este povestea nopţii petrecute în acest oraş.

Povestea face abstracţie aproape total de istoria de conflicte dintre cele două ţări - cu o singură excepţie, subtilă: pe pereţii restaurantului în care mănâncă muzicienii sunt fotografii din război şi, discret, unul dintre ei îşi agaţă chipiul peste cea mai apropiată dintre ele - şi se concentrează ce ceea ce îi aduce aproape pe oameni: singurătatea, aceleaşi valori familiale, muzica, dragostea, dorinţa de evadare. Filmul are abilitatea de a vorbi despre aceste lucruri fără să fie nicio clipă preţios sau fals. Personajele sunt naturale, nimic nu este forţat, glumele sunt amuzante, emoţiile sunt autentice, tăcerile au sens. Nicio urmă de stereotipizare, niciun clişeu ieftin. Ideea finală, evidentă, e că oamenii au mai multe în comun decât vor politicienii şi religiile să credem.

Sunt două scene care mi-au plăcut enorm: când Haled (Saleh Bakri), egipteanul incredibil de sexi, îl învaţă pe Papi (Shlomi Avraham), israelianul timid, să o cucerească pe Grumpy Cousin; şi când Tawfiq (Sasson Gabai), şeful orchestrei, stă în parc cu Dina (Ronit Elkabetz), gazda lor - numai că parcul este doar o bancă între blocuri şi trebuie să-şi folosească imaginaţia pentru a crea copaci, păsări şi flori.

În această scenă am înţeles cealaltă idee din film, care leagă totul - viaţa, războiul, dragostea, muzica: toţi avem nevoie de imaginaţie pentru a supravieţui. Şi ăsta este filmul, visul cuiva despre cum ar trebui să petreacă noaptea o orchestră militară egipteană rătăcită în deşertul israelian.

South Park on Britney

2008-03-20T20:08:00.003+02:00

South Park are un episod despre Britney şi despre felul în care presa relatează despre ea. Este în acelaşi timp pervers de amuzant şi foarte trist şi tulburator.

Andrea, cred ca esti cea mai decenta din toate televiziunile.

2008-03-16T15:36:00.003+02:00

Mă distrez de câteva zile cu blogul Andreei Raicu. Nu cu ce scrie ea - banalităţi ilizibile - ci cu ce îi scriu fanii. Îmi amintesc de suprarealismul comentariilor la fotografiile de la concursul National Geographic de acum doi ani. De o naivitate şi stupizenie criminale.

Să menţionez că blogul este moderat, deci comentariile care apar sunt alese pe sprânceană. Iată aşadar ce reacţii stârneşte Andreea Raicu:

Din poze reiese ca nu iti place sutienul. Why ???

Apropo…sunt tot rac ca tine, sunt studenta tot la facultatea pe care ai absolvit-o, numele meu incepe tot cu A, il admir mult de tot pe Tudor si cam atat….

Nu urmaresc Megastar, nu urmaresc concertele tale, insa imi place blogul tau. E chiar ok si felicitari. Motto-ul sunt convins ca e citit de tine, esti genul care citeste Marquez!! [aici trebuie să zic că citatul din header nu e din Marquez, e una din multele bălării care îi sunt atribuite, precum La Marioneta.]

Pentru ca, prin 1999, am lucrat impreuna la PRO TV, dar nu ai de unde sa stii, imi permit sa-ti scriu. Oamenii au o parere deformata despre tine - in bine sau in rau. Blogul te ajuta sa arati asa cum esti, cu gindurile tale, cu parerile tale. Nu te descuraja daca apar si prosti, magari etc.

Sunt un mare admirator al tau care sufera pt. tine din dulcele tirg al IASILOR.Trimite-mi un semn de viata.

Andrea, cred ca esti cea mai decenta din toate televiziunile. Alaturi de Mihaela Radulescu. Tine-o tot asa.

Draga Andreea…La posibilitatile tale de “acasa” poti lansa adevarate talente precum Costel Busuioc, tineri si batrini care n-au BANI si PCR (pile, cunostinte, relatii) si astfel sa arati adevarata Romanie Lumii… astfel ne-am mindri si noi, Exilatii, ca suntem romani si nu rrom-ini, n-am mai face Lobby antiromanesc -asa cum ne acuza dambovitenii Bucurestiului distrus…TE asteptam cu initiative sau macar o Rubrica Parerilor Constructive…

Andreea.ca sa-ti dai seama de frumusetea locurilor nu trebuie sa fi racita si mai ales sa te afli in BUDApesta…..Romania are 1001 locuri super frumoase si putin mediatizate.Daca multe dintre vedetele noastre s-ar mai plimba si pe la noi prin tara,crede-ma ca alta ar fi imaginea Romaniei.In schimb i-ti urez insanatosire grabnica si suces in continuare.Salutari lui Tudor.

Salut Andreea,Bine ai venit ! Speram sa te avem cat mai mult intre noi De ce te-ai despartit de Chivu? ;)) asteptam unele detalii

Şi unul care nu ştiu cum a scăpat:

nu vreau sa te critic foarte rau…..dar nu prea ai talent la scris…mai exerseaza putin…serios…….ca degeaba esti o papusa daca pe dinauntru e gol…

No Country For Old Men

2008-03-16T14:52:00.001+02:00

Evil.

The Moguls

2008-03-16T13:47:00.003+02:00

Un film foarte simpatic. Jeff Bridges este The-Dude-gone-responsible. La criza vârstei mijlocii, lefter şi părăsit de nevastă, hotarăşte să se îmbogăţească pentru a recâştiga respectul fiului său adolescent.

Şi cum? Făcând un film pentru adulţi cu locuitorii orăşelului lui. După o cercetare amănunţită a ultimelor trenduri în domeniu, ajunge la concluzia că cele mai la modă sunt filmele cu amatori. Şi cum ei, evident, erau amatori, succesul era la 16mm distanţă.

Proiectul stârneşte un entuziasm inagalabil printre prietenii lui şi alţi locuitori, toată lumea investeşte şi participă în natură, lucrurile se aranjează de la sine (sau nu) şi iese un film de Oscar (sau nu).

Filmul este de un umor savuros. Şedinţele de creaţie, felul în care filmează scenele, accidentele (nu tot ce-i negru e material de film pentru adulţi), idilele, neînţelegerile, Ted Danson (merită un capitol în sine), totul este candid şi extrem de amuzant.

Acţiunea nu este atât de previzibilă pe cât pare şi nu vă spun nimic despre cum se termină, pentru că surpriza face parte din plăcerea de a-l vedea. Ce pot să spun însă este că este un film de un optimism reconfortant, care te face să crezi că toţi oamenii sunt buni, că faptele bune sunt mereu răsplătite şi că sunt oameni pentru care aprecierea copilului lor cântăreşte mai mult decât orice premiu.

Buzunarul cu pâine, Metropolis

2008-03-16T12:02:00.004+02:00

Nu ştiu de câte cuvinte ai nevoie pentru a spune că ţi-a plăcut o piesă de teatru foarte mult. Dar în momentul în care nu mai simţi niciun "zgomot" între tine şi sensul textului lui Matei Vişniec, când interpretarea este atât de potrivită încât nu te mai agasează nicio notă falsă, atunci apuci cu adevărat să te bucuri de un eveniment cultural şi emoţional.

Oana Pellea şi Mihai Gruia Sandu sunt impecabili în rolurile celor doi domni preocupaţi de soarta unui câine căzut în puţ. Unul (MGS) îl joacă pe idealistul care are cele mai naive şi de bună-credinţă soluţii şi explicaţii (atât pentru respectivul câine, cât şi pentru viaţă în general), iar celălalt e cârcotaşul care demontează cu dispreţ toate soluţiile, dar nu ezită să strige din când în când ceva de genul "Să facă, dom'le, cineva ceva!". Îi cunoaşteţi, i-aţi auzit vorbind la colţ de stradă, la masa de Crăciun, la televizor, e discursul în cerc al politicienilor şi al bătrânilor care nu se mai pot adapta. Al celor care au impresia sau vor să dea impresia că fac ceva pentru ceilalţi şi aşteaptă recunoştinţă veşnică pentru fărâmiturile de pâine pe care le aruncă.

Lumea râdea la replicile lor candide, dar cam cu jumătate de gură, pentru că vedeam în ele tiparul unei societăţi de care încercăm deseori să ne disociem - cea a românilor lipsiţi complet de simţ civic, a celor cărora nu le pasă decât de ei, a celor care nu fac ceva pentru alţii decât dacă le iese ceva la asta sau, şi mai rău, a celor ca vor să facă ceva dar, în loc să se gândească puţin la cum să o facă, se învârt în cerc inutil, dau din aripi şi irosesc energie degeaba.

Din glumă în glumă - replicile sunt geniale, cred că am râs de am leşinat de gluma în care trăiam eu când au început să îşi exhibe ipohondriile şi au ajuns la povestea unei rude care avea o bubă la ochi, "un ochi e un ochi, dom'le", indeed - ajungem la sfârşit, se lasă noaptea, cei doi n-au rezolvat nimic în legătură cu bietul câine şi promit să o facă a doua zi. Desigur.

Numai că noaptea e viaţa, cu cele neştiute şi neaşteptate, noaptea e înşelătoare şi magică şi cine e sus se poate trezi jos.

Luaţi bucata de pâine pe care v-o intind actorii ca să nu uitaţi asta.

Altă cronică.

Buzunarul cu pâine de Matei Vişniec, cu Oana Pellea şi Mihai Gruia Sandu, Teatrul Metropolis.

Leapşă cu internet

2008-03-14T11:04:00.006+02:00

Leapşă de la terorista:

1. Cât timp acorzi internetului?
Între 8 şi 12 ore pe zi weekdays - cu precizarea că munca mea conţine internet. Altfel m-aş fi sinucis după ce scriam cifrele astea. În weekend la minimum - poate 1-2 ore pe zi.

2. Cel mai interesant blog pe care-l citeşti.
Zilele astea - lifehacker. Este bestial. Te ajută să îţi organizezi viaţa. Şi cu două slujbe, mulţi prieteni, familie şi hobbyuri - ca să nu mai zic de un ochi în minus - am nevoie.

3. Trimite leapşa către 5 bloggeri.
Magda, Tibi, Luiza, Cristina, Radu.

Restul e tăcere

2008-03-09T13:02:00.005+02:00

Filmul lui Nae Caranfil este o minune. Inspirat de aventura realizării primului lung-metraj românesc, "Independenţa României", la 1911, filmul este de fapt un prilej de a discuta relaţia dintre artă şi bani. Dar e şi o mulţime de alte lucruri.

Este un film de epocă foarte bine realizat, în care nu scapă niciun telefon mobil şi niciun anacronism (eu n-am văzut).

Este o comedie excelentă. Umorul de situaţie şi de limbaj este excelent dozat, am râs şi la glumele previzibile pentru că totul era realizat bine, are spontaneitate, sinceritate.

Este jucat destul de bine, în afară de Ovidiu Niculescu (Leon Negrescu de Ialomiţa), care falsează şi recită în majoritatea timpului şi are nişte peruci foarte nefericite - dar bănuiesc că asta nu e vina lui. Marius Florea Vizante (Grig) este grozav: şi amuzant, şi tragic, şi naiv, şi demn, face un personaj credibil şi complex.

Cel mai mult mi-a plăcut Emilia, muza pe care Grig o întâlneşte sporadic, misterul care nu se lasă dezlegat. Mi-a plăcut că idila lor nu are happy-end şi că, aşa cum se întâmplă uneori în viaţă, faptul că nu cunoşti o persoană prea bine te face să îţi imaginezi că ea e cea mai potrivită pentru tine. Dacă ajungi să o cunoşti, relizezi că ce e în capul tău nu are nicio legătură cu realitatea. Dacă nu, rămâi cu un uşor regret că nu ai încercat mai mult. Oricum ar fi, e una dintre iluziile care ne dau speranţă şi fără de care nu am putea trăi.

Emilia este amestecul perfect de frumuseţe şi enigmă, feminitate şi tentaţie. Nu prea o poţi ghici, şi nici la sfârşit, când rolul ei se încheie, nu ştii cât era adevărat din ce ştiai despre ea. Nici nu am recunoscut-o pe Mirela Zeţa, actriţa care o interpretează pe Emilia, deşi este în serialul Mondenii de pe PrimaTV, unde o joacă pe Andreea Marin.

Un film bun, care te face să râzi şi te pune pe gânduri, un film făcut cu atenţie şi cu pasiune, integru, surprinzător, complex. Felicitări domnului Caranfil!

The Bucket List

2008-03-09T01:14:00.006+02:00

Încă un film care îţi vinde moartea prin cancer de parcă ar fi o vacanţă în Caraibe. Dacă mai văd unul singur, o să ajung să cred că industria cinematografică vrea să ne facă pe toţi să credem că a muri de cancer e un fel de binecuvântare. Rahat.

Pe scurt: mecanicul auto Morgan Freeman şi milionarul Jack Nicholson sunt pe moarte, soarta îi aduce în acelaşi salon, se împrietenesc, fac o listă cu ce ar vrea să facă în timpul ce le rămâne de trăit şi purced la drum să facă. Şi ce de aventuri urmează! Piramide, Franţa, sărituri cu paraşuta, safari, Himalaya şi nu mai ştiu ce alte inepţii. Apoi găsesc sensul vieţii, îşi spală păcatele şi mor împăcaţi.

Nicholson şi Freeman sunt inofensivi. Joacă aproape aceleaşi personaje de vreo 10-12 ani încoace. Mi-ar fi plăcut să-i văd invers: Nicholson să fie amărâtul înţelept şi Freeman milionarul excentric. Poate ar fi salvat filmul. Dar nu, totul trebuie să fie un clişeu.

Problema mea cu filmele astea (Les invasions barbares, Le temps qui reste, Life As a House [deşi ăsta mi-a plăcut], My Life etc.) este că tratează bolile terminale numai din prisma efectului lor: moartea, termenul-limită cunoscut. Dar boala în sine nu se vede, doar că mai face chimioterapie câte unul şi vomită zgomotos în baie. Toţi trăiesc demn şi liniştit până în ultima clipă, se bucură de timpul pe care îl au cu familia, spun ce au de spus şi fac ce au de făcut. Niciunul nu spune adevărul, şi anume că boala îţi ia şi ultima fărâmă de demnitate, că morfina îţi ia minţile, că nu poţi să respiri, că nu poţi să mănânci, că ţi-e frig tot timpul. Că ultimul lucru la care te poţi gândi, când eşti ocupat să supravieţuieşti fiecărui minut şi durerilor, este să îi ajuţi pe ceilalţi să se împace cu moarte ta. Asta ar însemna să te împaci tu. Iar omul, prin firea lui, nu poate accepta acest fapt. Echivalează cu abandonarea luptei şi cu pierderea umanităţii.

Dar cine s-ar uita la un film despre asta?

Gone Baby Gone

2008-03-09T00:08:00.007+02:00

Film regizat de Ben Affleck, cu Casey Affleck, Morgan Freeman, Ed Harris şi Amy Ryan.

Mi-a amintit, prin atmosfera încărcată, temă şi referinţe, de Mystic River, care mi-a plăcut foarte mult. Se pare că nu sunt aşa de lipsită de fler: ambele filme sunt făcute după romanele aceluiaşi scriitor, Dennis Lehane.

Mi-a plăcut. Casey Affleck este bun (arată ca o încrucişare între Ben Affleck şi Joaquin Pheonix, adică e frumos ca primul - care e fratele lui - şi dark ca al doilea - care e fratele soţiei lui; mai mult, îi lipseşte manierismul lui Ben - pe care eu în consider un actor prost - şi l-am văzut până acum în roluri suficient de variate ca să ştiu că poate multe; nu în ultimul rând, e foarte drăguţ, tall-dark-and-mysterious). Ed Harris dispare în spatele personajului. Morgan Freeman e surprinzător - cât de surprinzător mai poate fi. Amy Ryan leagă tot.

Filmul începe ca un mistery clasic: un copil a dispărut, poliţia e alertată, totul se desfăşoară în faţa camerelor de televiziune - doar trăim în epoca reality-show - şi intră în scenă şi doi detectivi particulari care cunosc cartierul (vedeţi Mystic River?). Dar cazul, ca şi în celălalt film, este doar un pretext pentru teme mai mari: dualitatea bine/rău, datorie, loialitate, dragoste, puterea de a face lucrurile în care crezi.

Mi-a plăcut felul în care a înţeles personajul principal să acţioneze şi mi-a plăcut finalul filmului pentru că asta mi-am dorit să aleagă. Nu calea uşoară, ci pe cea dreaptă.

Scaunele, Teatrul Bulandra

2008-03-08T23:57:00.004+02:00

So, am fost la teatru. La Scaunele, de Eugen Ionescu, cu Oana Pellea şi Răzvan Vasilescu. Doi actori pe care îi plac foarte mult. Mai ales pe Răzvan Vasilescu. Aşa că m-am dus cu inima deschisă şi cu aşteptări pe măsura numelor lor.

Şi am nimerit într-o urlătorie.

De ce ţipă actorii la teatru? De ce interpretează de parcă ar recita din Eminescu în timp ce un PRM-ist le ţine un pistol la tâmplă? De ce sunt complet lipsiţi de naturaleţe în gesturi şi în voce?

Dacă ei doi joacă aşa, declamativ şi artificial, ce pretenţii să mai ai de la alţii, mai puţin talentaţi?

Poate data viitoare mă duc fără nicio aşteptare şi atunci voi avea o surpriză plăcută.

Cum şi-au petrecut alţii vacanţa de vară

2008-03-03T23:11:00.004+02:00

The Hunting Party, un film de Richard Shepard (The Matador) cu Richard Gere şi Terrence Howard, a fost inspirat de un articol din Esquire-ul american, What I Did On My Summer Vacation, de Scott Anderson.

În povestea originală, cinci jurnalişti străini îşi propun, după câteva pahare băute într-un bar din Sarajevo, să îl găsească pe Radovan Karadjic (în româneşte grafia variază de la Karadjic la Karagic) în drumul spre vacanţa plănuită pe malul Adriaticii. Din gluma lor de beţie ajung să se bage într-o poveste cu iz de James Bond (toţi cei pe care îi contactează ca să îi ajute cred că sunt o echipă CIA de eliminare a lui Karadjic) şi Teoria Conspiraţiei (perfect plauzibilă). Experienţa nu s-a încheiat cu prinderea lui Karadjic, ci cu muşamalizarea întregii afaceri şi cu nişte întrebări la care nu a dat nimeni niciun răspuns până acum.

În film sunt trei jurnalişti, îl caută pe unu' Boghdanovici (wink wink) şi trec prin tot felul de aventuri telegenice. Filmul se prezintă drept comedie neagră şi are momente reuşite în care te face să râzi. Ideea e însă vândută diferit decât în articol, unde procesul jurnalistic este foarte coerent, deşi nici ei nu iau în serios demersul; aici cei trei par nişte ageamii care orbecăie prin Bosnia-Herzegovina şi Republica Srpksa în căutarea recompensei de 5 milioane de dolari. Povestea din articol este credibilă, oricât de ciudate sunt situaţiile, pentru că totul este prezentat cu o notă de suprarealism şi de "nu vă cerem să credeţi nimic, vă spunem numai ce am văzut". Povestea din film este absolut dementă şi mai şi încearcă să ţi se bage pe gât ca fiind adevăr de necontestat. Chestiune de dozaj, presupun, şi de spaţiu, pentru că un film lucrează mai degrabă cu clişee decât cu nuanţe.

Gere şi Howard, din păcate, joacă oribil, de parcă ar fi într-o parodie - au o mimică ca şi cum aşteaptă banda cu râsete. Diane Kruger este o caricatură. Jesse Eisenberg, baby-jurnalistul, este cu o idee mai bun.

Shepard nu a ştiut să spună povestea la fel de bine ca Scott Anderson.

My Grandma's Backyard

2008-03-03T16:31:00.006+02:00

Am fost sâmbătă la My Grandma's Backyard, un târg de haine şi bijuterii făcute de mână şi vintage - adică adunate din sehaşuri şi recondiţionate. Lucruri noi, lucruri vechi, toate frumoase şi cu personalitate. Cam ca oamenii care erau acolo. A avut un sentiment plăcut, de parcă nu eram în Bucureştiul cenuşiu în care toată lumea e îmbrăcată la fel, ci într-o capitală europeană boemă, populată de oameni plini de creativitate şi cu bun-gust. Mi-au plăcut toate fetele de acolo, cu bretoane şi cu haine colorate, înfoiate, impecabile. Mi-au plăcut şi produsele, mi-am luat broşe şi cercei şi mi-aş mai fi luat 100 de altele, pentru că toate erau frumoase şi făcute cu grijă. Am descoperit o lume de fashionistas simpatice, pentru care moda nu e cea din reviste şi din magazinele de lux, ci un mod relaxat de comunicare a propriei personalităţi.

Abia aştept următoarea ediţie.

Dintr-un moment în altul....

2008-02-29T10:05:00.002+02:00

Nu că ar mai fi ceva de adăugat, dar trebuie să ştiţi că m-am uitat până pe la 12:30 şi fantoma nu apăruse încă. A rezistat cineva mai mult? Aţi văzut-o? Pe la ce oră? Şi când reapare în reluare?

Hai la teatru

2008-02-28T21:08:00.002+02:00

Nu ştiu de ce nu merg la teatru. Mă mai iau prietenii, dar eu, din proprie iniţiativă, nu merg.

Prietena mea Cristina, în schimb, manâncă teatru pe pâine. Şi acum şi-a pus pasiunea în slujba publicului şi a făcut un blog despre ce înseamnă să mergi la teatru. Chiar aşa se cheamă: Hai la teatru! Pe lângă cronici de spectacole, a mai pus linkuri către proiecte teatrale din întreaga lume, către alte bloguri de spectatori, către teatre şi şcoli. O plăcere, chiar şi pentru un profan ca mine.

Gândul zilei (de ieri)

2008-02-26T23:18:00.002+02:00

When I miss you, I google you.

L-am pus status. Oamenii au vibrat şi au recunoscut că şi ei fac la fel.

Şi eu credeam că sunt singurul stalker din lista mea de mess.

The Making Of

2008-02-25T13:40:00.001+02:00

Prietenul şi editorul meu Cristi Lupşa m-a rugat să scriu cum am scris Copiii altui fus orar - materialul care apare in Esquire martie. Aşa că am detaliat. Puteţi citi aici.

I'm eye-f*cking Matt Damon. And Ben Affleck. And everyone else.

2008-02-25T11:48:00.002+02:00

A început cu asta:

Sarah Silverman, prietena lui Kimmel, a copt asta:

Iar Kimmel s-a răzbunat aseară în felul următor:

Abia aşteptam răspunsul ca să pot să le pun pe toate!

Me me me

2008-02-21T20:40:00.004+02:00

Am fost bolnavă. Mai sunt încă, dar mă simt mult mai bine acum. Pot să stau la calculator, mai mult sau mai puţin.

Când nu vezi, nu prea ai multe de făcut. Vax tv, vax filme, vax teatru, vax cărţi, vax ieşit în oraş. Vax scris, de asemenea. Rămâne muzica, dar, cumva, când zaci în pat, în întuneric şi durere, nu prea merge orice. Aia supărată e prea agresivă, aia liniştită e prea siropoasă şi te deprimă. Aşa că am ascultat muzică clasică, ceea ce mă miră şi pe mine. Dar aveam nevoie de o muzică subtilă, disciplinată şi emoţionantă. Beethoven, Dvorak, Gershwin, Rachmaninov, Mozart, Chopin, Wagner, Strauss. A fost exact ce îmi trebuia.

Cea de-a doua variantă de distracţie este cartea audio. L-am ascultat pe Emil Brumaru recitându-mi poezii şi apoi am trecut la chestii mai grele: Stephen Colbert - I Am America (And So Can You) şi Stephen King - On Writing. Şi mai am câteva, dar mai am şi câteva zile de computer - big no no, aşa că vă ţin la curent.

Alte lucruri pe care aş vrea să le menţionez pentru că am suferit că nu pot să scriu despre ele:

- Cristian Lupşa ţine un nou curs de jurnalism narativ la Centrul pentru Jurnalism Independent. Detalii aici. Go go go and register! O să vă schimbe viaţa măcar pe jumătate cum mi-a schimbat-o mie.

- dacă tot ajungeţi la Cristi pe blog, citiţi şi despre prietenul Andrei Pungovschi, care a câştigat un POYi. POY, as in Pictures Of the Year, unul dintre cele mai dorite premii de fotojurnalism din lume. Funny thing, celălalt prieten fotojurnalist, Petruţ Călinescu, a câştigat anul trecut la aceeaşi secţiune.

Gata, o să revin când o să am ceva de spus care nu începe cu Eu.

Esquire martie 2008

2008-02-17T21:50:00.005+02:00

O rază de lumină în viaţa mea de hârciog/ ciclop/ Hook/ pirat/ painkillers-popper, şi chiar una care nu îmi dă fotofobie: apare Esquire de martie. A scris Cristi mai multe detalii pe blogul lui.

Şi să nu credeţi că analgezicele m-au hipersensibilizat şi de aceea mă înfioară apariţia unei reviste. Motivul pentru care Esquire de martie mă emoţionează este că publică primul reportaj pe care l-am scris vreodată: despre copiii românilor plecaţi să lucreze în străinătate. Am lucrat aproape trei luni (documentare şi scris) împreună cu bunul meu prieten şi vecin Petruţ Călinescu şi am făcut ceva de care sunt mulţumită: un reportaj fără patimi, fără senzaţional, despre oameni normali şi alegerile lor.

Vă invit să citiţi peste câteva zile şi să judecaţi.

Post powered by: Ketonal Forte & Wagner, Ride of the Valkyries

Eu, zilele astea

2008-02-15T18:27:00.002+02:00

Warning: eye-f*cking is not good for you. May turn you into a cyclope.

Alternez

2008-02-14T17:49:00.004+02:00

Probabil îl ştie toată lumea deja, dar ascult de două zile şi nu mă pot abţine să nu zic ceva despre ProFM Alternative.

Adică ce să zic? E bun. E variat, e plin de obscuri din ăştia de care credeam că am auzit numai eu şi gaşca mea şi de alternative mai cunoscut, Placebo, Travis, Incubus, Modest Mouse. Şi mai sunt şi mulţi de care nu am auzit dar, aşa cum a spus o prietenă azi, radioul ăsta sună ca playlistul din ipodul lui Jo. Deci da. Mă bucur.

Chiar nu mi s-a mai întâmplat să ascult cu atâta plăcere un playlist. Felicitări celor care îl fac!

The Other Side, The Dark Side

2008-02-10T13:51:00.000+02:00

Doar de avertizare: The Other Side, clubul siamez al lui Expirat, este o mizerie. Un fel de Bamboo. Şi nesimţirea patronilor este atât de mare încât te lasă să intri şi îţi iau banii deşi ştiu că jos nu ai loc să arunci un ac. Măcar în B52 blochează intrarea după un anumit număr de oameni, ca să nu te calci în picioare. Dar Expirat/The Other Side trebuie să-şi scoată banii pe investiţia în taburetele roz de pe pereţi.

Ruşinos.

Alt 123

2008-02-10T10:23:00.000+02:00

Am primit iar leapşa cu 123, de la cheesy cheeky, dar nu-i nimic, acum citesc o altă carte.

There we go:

Cartea se numeşte Telling True Stories, este un ghid de jurnalism narativ alcătuit de Mark Kramer şi Wendy Call de la Fundaţia Nieman (Universitatea Harvard). Pagina 123 este un separator de capitol, aşa că mă duc la 125 şi vă citesc de la fraza a cincea:

We might have called this section "Revising." Strong characters, compelling scenes, controlled passage of time, complex ideas, and the discovery of deep truth all emerge only as writers work through draft after draft. Each one of those drafts embodies hundreds of subtle insights and a few large ones. That cleaned-up, more efficient copy instructs the writer how to make a next set of improvements.

E, şi mai bine nu se putea spune. :)

Fotografii interzise, fotografii obligatorii

2008-02-10T09:11:00.000+02:00

Primul lucru pe care l-am văzut a fost un autobuz comunist, plin de noroi, cu lumină galbenă înăuntru şi umbrele oamenilor pe ferestre. "Umbre chinezeşti în autobuz stropit de noroi" scria în caption. Am simţit instantaneu mirosul acru şi vomitiv al autobuzelor comuniste. Mi se făcea mereu rău când călătoream cu ele.

Apoi m-au copleşit alte senzaţii: gustul merelor meschine, degerate şi pline de bube amare, cel al laptelui apos, inconfortul uniformei de supraelastic, senzaţia electrică care pornea din degete şi se răspândea în toată mâna când trăgeai inelul de la cravată, frustrarea cozii.

Mai târziu lucrurile au devenit mai profunde. Am trecut de la senzorial la frustrări mai adânci: cartiere demolate, un Bucureşti pierdut, blocuri odioase, Casa Poporului - prea mare ca să intre într-o singură fotografie, tablourile obscene cu chipul conducătorului, oameni scoşi la muncă patriotică... O singură fotografie care transmite bucurie, cea de mai jos, cu oameni alergând pe mijlocul Căii Moşilor într-o zi în care circulaţia era interzisă din cauza zăpezii.

Expoziţia lui Andrei Pandele, Fotografii interzise şi imagini personale, la Galeria 3/4 de la TNB. Fotografii făcute pe o perioadă mai mare de 30 de ani. Fotografii făcute ştiind că nu le va putea arăta niciodată. Şi totuşi făcute cu ochi critic, cu pasiune, fotografii foarte bune în sine şi excepţionale pentru că documentează şi lucrurile mici şi lucrurile mari din care era făcută Epoca de Aur.

Câteva momente sunt marcate prin serii: cutremurul din 77, Revoluţia, 13 iunie, comemorarea unui an de la Revoluţie. Minunate pentru că nu sunt cele pe care le-am văzut prin ziare. Lipsite de clişee, puternice şi impresionante.

Expoziţia trebuia să se închidă pe 3 februarie, s-a prelungit până pe 10 şi acum aflu că e deschisă până pe 17. Vă rog cu cerul şi cu pământul să nu o rataţi. E deschis de la 10 la 18 de luni până duminică.

Vedeţi câteva mostre aici, aici, aici, aici şi aici. La Galerie sunt cinci săli pline de fotografii.

Rush Hour

2008-02-09T11:32:00.000+02:00

Disclaimer: urmează o văicăreală.

Sunt în urmă cu scrisul, cu cititul, cu filmele, cu muzica, cu întâlnirile cu prietenii, cu somnul, cu sportul. Şi asta în condiţiile în care, cu mâna pe inimă vă spun, nu pierd timpul deloc. Citesc în metrou, nu mă mai uit la TV, ies cel puţin 3 seri pe săptămână cu prietenii mei, ascult tot timpul când merg pe jos muzică şi podcasturi, serviciul îmi ocupă exact 8 ore pe zi, aşa că nu pot spune că muncesc prea mult şi de aia... Cu toate astea, ziua are prea puţine ore ca să pot să fac tot ce îmi doresc şi viaţa se compune mai degrabă din urgenţe.

Poate abordez eu greşit problema când mă gândesc că TREBUIE să le fac pe toate. Dar nu văd cum mi-aş putea dori mai puţine.

Cum scriu Cristi, Brăduţ şi Jo (adică eu)

2008-02-05T21:58:00.000+02:00

M-a făcut prietenul Cristi vedetă, mi-a cerut să povestesc cum scriu. Şi a pus răspunsul meu alături de al lui şi de al lui Brăduţ Ulmanu într-un post pe ascrie.org.

I feel good now.

Breakthrough

2008-02-05T15:47:00.000+02:00

Semnele m-au copleşit săptămâna trecută: unde mă întorceam, cineva vorbea de câte un feed-reader. Chiar şi la petrecerea la care am fost sâmbătă seară a dat lumea cu feed-readere în mine. Am şi eu Google reader, le-am zis, dar de când am pus vreo trei bloguri acolo, n-am mai intrat niciodată. Vaaai, dar este atât de util! Well, eu doar iau la mână linkurile de pe blog.

Dar, bineînţeles, m-au făcut invidioasă. Adică ce, eu de ce să nu am? Aşa că am resuscitat aseară contul stingher de reader şi am adăugat toate blogurile care au RSS feed din blogroll. Şi câteva în plus.

Iar azi chiar l-am folosit. Îi văd utilitatea. Măcar pentru că nu mai trebuie să dai click de atâtea ori.

Dar mai vedem. Eu rezist eroic la schimbări.

Grand Finale

2008-02-02T09:54:00.000+02:00

Am zăcut în pat cu un început de gripă şi m-am uitat la Six Feet Under până la final.

N-am mai văzut niciodată un film în care atâta moarte să simbolizeze atâta speranţă. Nu m-a întristat deloc ultimul episod. Mesajul este simplu: viaţa continuă şi va fi plină şi de bune şi de rele, până la sfârşit. Viitorul ne este necunoscut şi tocmai asta face ca viaţa să merite trăită.

Mai jos sunt ultimele şase minute din serial, pentru cine vrea să revadă.

Who are you to judge?

2008-01-31T22:32:00.000+02:00

Am terminat de văzut Extras, inclusiv ediţia specială de Crăciun 2007, care n-a fost la fel de intensă ca serialul - a fost sub forma unui film de 90 de minute - dar care a avut cel mai drăguţ final.

Acum mă uit la Six Feet Under - sezonul 5. Am văzut celelalte sezoane de mai multe ori, în diferite difuzări la ProCinema sau la HBO, dar partea asta niciodată. Cred în continuare că este unul dintre cele mai bune seriale de televiziune realizate vreodată. Îmi plac toate personajele, toţi actorii, îmi plac instabilitatea lor emoţională şi ezitările lor erotice. Sunt atât de umani că ai senzaţia că trăiesc o viaţă continuă, şi după ce se termină ora episodului. Dar cel mai mult îmi place pentru că nu judecă stilul de viaţă al nimănui. Toate lucrurile astea controversate în cercurile conservatoare, în special cele legate de sexualitate, sunt tratate cu firescul pe care îl merită de fapt. Mă uit la Six Feet Under şi asta mă ajută să trăiesc într-o societate în care oamenii pun problema aşa. Îmi pare rău că nu sunt publice discuţiile stârnite de articolul acesta pe egroupul freeex, dar poate mai bine aşa, nu trebuie să fie nimeni otrăvit cu frustrările unor oameni incapabili să vadă mai departe de propria lor persoană. I am bitter and sad now, dar chiar nu înţeleg cum ajung ziarişti oameni lipsiţi de două dintre cele mai elementare atribute ale acestei meserii: empatia şi modestia.

Şi vreau să scriu mai elocvent despre lipsa de consideraţie, i-aş spune chiar lipsa de omenie din ştiri, dar sunt atât de agasată încât nu ştiu de unde să încep.

Mai bine mă întorc la 6FU.

Leapşă: Ce aş schimba la mine

2008-01-29T20:35:00.000+02:00

Am primit de la Irina leapşă. Ce aş schimba la mine ca să fiu mai mulţumită?

Aş vrea să nu mai amân. Orice fac, fie că îmi place, fie că nu, încep prin a amâna. Un lucru urât, dar irezistibil.

Heath Ledger, RIP

2008-01-22T23:58:00.000+02:00

So so sad. Heath Ledger, unul dintre actorii mei preferaţi, a fost găsit mort în apartamentul lui din New York. CNN, citând AP, spune că decesul poate fi legat de abuzul de droguri.

L-am văzut în A Knight's Tale, în Monster's Ball şi The Patriot şi l-am iubit în Brokeback Mountain. Avea 28 de ani. I am really sad now.